Paulina Popa: Pe urmele Domnului la apa Iordanului... „Pe o cruce în Iudeea,/Ai murit Iisuse!/Tu păzeşti cerul şi pământul/Cu sângele Tău”

ÎN ŢINUTUL POEMULUI, SAREA CUVINTELOR

O călătorie poate fi reală, dar şi spirituală, dureroasă, dar şi un vis trecător.

În volumul de versuri  CARTEA IORDANIA ( Editura Emia, Deva – 2008 ) poeta Paulina Popa îşi lasă fiinţa să călătorească în timp şi anotimp, în Iordania. Întâlnirea cu istoria şi cu locurile pe care  s-a modelat credinţa omului şi credinţa creştină aşa cum o ştim astăzi, este şocantă pentru femeia Paulina Popa şi pentru poetă, totodată, dar e vremea recuperărilor ... Impactul este puternic, limitele timpului prezent se îngustează şi tind spre un prezent continuu, aparent posibil...

Titlul volumului este unul simplu şi, poate, nerelevant, dar pare ales cu grijă de autoare, e un fel de incrustare în marile cărţi ale lumii, un fel de cuprindere a poeziei în tema majoră a credinţei care schimbă sufletele. În fond suntem călători pe acest pământ, călătorim cu pământul în univers, cu gândul o iluzie, iluzia deşertului fertil …

Volumul de versuri are mai multe părţi: Cartea lui Adam sau Grădina Raiului/ Cartea lui Lot/ Cartea lui Moise, Cartea Iordanului. Pământul sfânt face fiinţa să vibreze, locurile au ceva magnetic care atinge inimile, locurile atrag alte locuri, alte fiinţe, sunt teme fundamentale care intră în versurile poeziei lui Paulina Popa precum: alegerea, prezenţa îngerilor, poemul ca fiinţă vie magmatică, Marea Moartă, prezenţa divină, izvorul nesfârşit,  imaginea crudă a locurilor unde au trăit, au vorbit, au murit personajele biblice, dreptatea invizibilă care frânge fiinţele, porţile raiului, potirul, tăcerea, plânsul, ţinutul promis, versul ca un fir subţire de aur ce leagă lumile …

În carte sunt inserate imagini color din zonele alese, mirajul este prezent, minunea se presupune, dragostea leagă poemele, locurile, oamenii, trecutul de viitor, atinge prezentul, nisipul cântă …

Sentimentul acut al călătoriei se transformă în sentimentul regăsirii fiinţei spirituale pierdute de autoare, se suprapune peste fiinţa reală o altă fiinţă, cumva pierdută în timp şi regăsită în locurile Iordanului, e o trecere a râului şi pentru Paulina Popa, e ridicare din nisipuri cântătoare la patria supremă. Elanul există … Poemele încep cu ultimul verset al poemului care a murit în cuibul lui de cuvinte, pare un singur poem cartea, frânt de „amin-ul” necesar, de psalmul care se presupune şi răsare, de apa ce umezeşte vocalele.

„ AMIN/ am strigat atunci când am auzit glas. Ne chema să ne spălăm aripile/înaintea zborului nostru/ peste grădinile Raiului”.      

Intrarea în Grădina Raiului este impulsul poeziei din Cartea Iordania, acolo sunt flori cum nu s-au mai văzut, orele sunt de extaz, timpul nu mai e timp, întâlnirea dintre fiinţa femeii şi fiinţa bărbatului reface lumile, totul e aşa cum trebuie să fie, iubirea e atât de intensă încât pare de nedefinit, este iubirea mamei pentru pruncul ce se naşte, densă, cosmică …Ochii lăcrimează în Grădina Raiului, cresc aripi pe umerii fiinţei, infinitul, simbolizat prin albastru originar, cheamă cu tărie, sunt poeme care nu se pot scrie, psalmul matrice care rămâne în fiinţă şi scrie pe carnea femeii, ca un miracol…

În călătoria prin deşert, apare imaginea lui Lot, păcatul sparge grădina, scrisul pare unul din păcatele care apasă umerii ca o mantie umedă, iar prezentul e atins de sângele asfaltului, sarea e reală, o entitate aparte, simbol al păcatului prim, pământul e un descântec, semnul unei întoarceri la ţărm…  

Salvarea lui Lot personajul biblic e prilej de cântec: „ Şi azi un Lot mai află scăpare / în braţele Domnului, când hăul se cască/şi, dezmăţată, o lume dănţuie goală, purtând pe faţă mâncată de molii/o mască”. Urmele sării vor fi purtate multă vreme, clipa - un timp ce moare, Îngerul Domnului păzeşte totul… 

Călătoria se schimbă, prezenţa lui Moise este ieşirea din netimp, îngerul însoţeşte fiinţele, scheletul incendiar al zilei e acolo, fotografie eternă…

„Pe muntele Nebo am poposit şi eu/cu rochia mea de carne, încinsă./ Am dansat în faldurile ei,/m-a dansat pe flacără, cândva anume/acum tremurând se-aşeză/pe oasele mele învinsă”.

În biserica de pe Muntele Nebo, sufletul dă muguri, înfloreşte, lăstarii creşteau, mozaicul podelei pare de neatins, acolo e locul curat unde Moise, personaj biblic şi emblematic, a fost chemat la Domnul…

Bucuria e un sentiment nou, irezistibil, meritoriu pentru cel ce scoate apă din stâncă, pentru cel ce a băut apă din stâncă, pentru că cel bucuros poate trece pe unde vrea, poate să dea nume, cuvintele au aripi, bucuria nu are formulă pentru a fi prinsă de omul trecător, e un sentiment adânc… „ În lacrimile bucuriei/stau cele mai curate gânduri,/fiinţele din vitraliile de aur ale sufletului./În lacrimile bucuriei se aude cântecul: …”.

Călătoria e cu adevărat spirituală, dimensiunea pare să cuprindă trupul muritor: „Urcăm în spirit/aşa cum urcă timpul pe trupul istoriei,/îl cuprinde ca-ntr-un cleşte,/apoi tace … tace…devine amintire”.

Ioan Botezătorul, botezul lui Iisus, Glasul care atinge istoria: „Deasupra capetelor noastre/nu zboară decât pasărea Domnului,/porumbeii vieţii şi ai morţii,/descifrând lacrimile, starea sinelui,/strălucirea porţilor atingând cu grijă pământul/pietrele, nisipul fin al Iordanului”.

Toate acestea, lucrarea divină, sentimentul veşniciei,  par a nu da dreptul omului la cuvinte, în prezenţa lui Dumnezeu tăcerea e starea de graţie, starea corectă, arborele cosmic leagă fiinţa de cer …Glasul divin acoperă totul, eu-ul nu se regăseşte …

Poemele curg în sensuri diamantine, clepsidra marchează viaţa, în creierul omului e un înger, limita la care se poate trăi lângă Iordan e întinsă la maxim, copilăria trece prin fiinţa celui matur, miracolul istoriei unui individ pare a nu putea fi prins în cuvinte …Dar în burta existenţei Salomeea cere capul lui Ioan Botezătorul, pe buze se simte gustul sării …Ziua de 29 august pare a fi una tainică, cântecul unduia ziua, lupul poemului e prezent…

„Un poem care ne conţine în el,/ne acoperă gura/să nu vorbim mai multe decât ne e permis,/aşa prăpădiţi cum suntem/pe urmele Domnului,/la apa Iordanului”.

Iar pânza de aramă se topeşte în rugăciunile poetei, călătoria pare a se sfârşi cumva în miracolul sfânt, carnea tânjeşte după acest miracol, simbolurile creştine sunt atrase în vers, apa Iordanului e un cântec, o liturghie, tot ceea ce s-ar fi putut vedea s-a văzut în acel ţinut al Moabului, iar, la sfârşit, singurătatea pare a fi locul unde începe un  alt ţinut…

Poemul a intrat în intimitatea poetei, prezenţă divină, modalitatea de a rămâne în Grădinile Raiului, cumva, depăşind timpul …

În acest volum poemele sunt cam lungi, e un aer sentimental în versuri, specific scrierilor feministe, sentimentul e acut, un sunet de fond învăluie temele, scrisul curge firesc, dintr-o zonă carnală, iar ideea este copleşită de geografia momentului trăit, de fapt Paulina Popa nu urmăreşte firul logic al versului, ci cântecul inimii. Volumul nu abordează temele moderne, nu se refugiază în teme clasice, e tema căutării sinelui într-o călătorie care pare exterioară, dar ţinutul este estompat de lacrima sărată a tristeţii, a depărtării, a însingurării. Căutarea sinelui e o temă modernă mereu, e căutarea punctului central de unde lumea se vede altfel, e unghiul potrivit, care mereu ne scapă…

„Pe o cruce în Iudeea,/Ai murit Iisuse!/Tu păzeşti cerul şi pământul/Cu sângele Tău”.

Cartea Iordania e o călătorie neterminată,  autoarea a dorit să fie una elegantă, dar gustul sării pe buze i-a adus aminte de moartea celui care a salvat-o, ieşirea în lume iveşte aripi, atrage îngeri, durerea de a fi scris când crezi că tu scrii un cântec, psalmul care nu poate fi oprit, apoi sarea cuvintelor purtată multă vreme pe buze, după ce călătoria a luat sfârşit…

Constantin Stancu

Dumitru Hurubă: Valentin Silvestru, dinamica umorului... „Însă, calitatea sa de important critic teatral, o regăsim cu limpezime în scrierile acestui fin şi obiectiv receptor a spectacolului. Totul este înregistrat cu fidelitate şi maximă rigurozitate, analizat cu responsabilitate şi finalizat purtând girul unor observaţii imposibil de confundat”

(continuare de pe acest blog)

Evident, indiferent ce am crede despre omul şi autorul Valentin Silvestru, obiectivitatea mă obligă să aduc noi dovezi care să îmbogăţească şi să consolideze zestrea care-i asigură statutul de personalitate cultural-literară. Volumele semnate de acest prolific şi talentat autor atestă atât puterea de muncă şi harul cât şi responsabilitatea de netăgăduit în faţa actului de creaţie şi diversitatea temelor abordate. Iată şi o parte din argumente:    Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” la Paris,  (1957); Personajul în teatru, (1966); Prezenţa teatrului (1968)… Apoi, câteva monografii ale unor mari actori români:  Jules Cazaban (1964); Birlic: o viaţă trăită pe scenă (1991); Alexandru Giugariu (1996)…

Însă, calitatea sa de important critic teatral, o regăsim cu limpezime în scrierile acestui fin şi obiectiv receptor a spectacolului. Totul este înregistrat cu fidelitate şi maximă rigurozitate, analizat cu responsabilitate şi finalizat purtând girul unor observaţii imposibil de confundat. Pentru că, bine se ştie, Valentin Silvestru nu a fost un simplu spectator-cronicar, ci şi un mare şi sincer iubitor al spectacolului de teatru. Mărturie stau multele cărţi publicate de el pe această temă:  Din fotoliul spectatorului. Însemnări teatrale dintr-o călătorie în URSS (1956); Caligrafii pe cortină (1974); Teatrul românesc contemporan (în colaborare) (1975); Clio şi Melpomena (1977); Un deceniu teatral (1984); Jurnal de drum al unui critic teatral, (1944-1984) I (1992)… Acestea sunt câteva dintre titlurile cărţilor publicate de Silvestru de-a lungul anilor, de-a lungul carierei sale, care cuprind detalii-argumente în favoarea uneia dintre cele mai importante figuri din teoria, critica şi comentariul de teatru. În această ordine de idei, ar fi nepotrivit să merg mai departe fără a menţiona faptul că, pentru el, cronica de teatru avea rostul şi rolul de a se adresa pe înţelesul atât al specialiştilor, cât şi tuturor categoriilor de cititori-spectatori. Acest „jurământ de credinţă” faţă de comentariul-cronică de teatru este o consecinţă firească a marii sale iubiri pentru arta teatrală.

Dar, nu neapărat pentru a completa şi consolida cu noi motive personalitatea lui Valentin Silvestru, multilateralitatea preocupărilor sale ca scriitor complex, se cuvine să enumăr aici şi alte apariţii editoriale care se adresează (cu succes!) unei alte categorii de cititori, ceva mai speciale, şi descoperim acest lucru, fără alte explicaţii, doar din titluri: Jurnalul cu file violete (1955); Necazurile lui Şurubel (fabulă veselă pentru păpuşi  (1961); Întoarcerea Zânei Minunilor pe Pământ (1962); Teatrul de păpuşi în România (în colaborare cu Letiţia Gâtză şi Iordan Chimet) (1968); Spectacole în cerneală (1972); 1.000 de ore în Spania (1972); Elemente de caragialeologie (1979); Umorul popular românesc modern” (1987); Umorul în literatură şi artă (1988); Oasele ca proprietate personală (1993); Praf şi pulbere (1996). S-ar putea să nu mi se da dreptate însă, fie şi doar înşiruind titlurile de mai sus, prin extensie, titlurile din întreaga sa operă literară a lui Silvestru, definesc personalitatea acestuia.

Însă, pe de altă parte, şi încercând pătrunderea în miraculoasele raţiuni conceptuale ţinând de sistemul cârcotăşesc, Silvestru începe să fie vinovat că trăise în vremea socialismului în calitate de „locuitor” al obsedantului deceniu în care zonă propagandistică se înscrie deplin publicarea nuvelei Trenul regal şi schiţele din volumul Bordeiul de la Poarta Albă, apărut în anul 1952, pentru care denigrarea ia forma voalată a diatribei. În acest sens, acuzaţiile de propagandă acută şi continuă împotriva regalităţii atestă convingător că autorul prozelor era pregnant loial politicii şi ideologiei comuniste, culpă din care nu există nicio portiţă de ieşire în zidul slăvirii „măreţelor realizări” din acei ani ale noii orânduiri social-economice şi chiar politico-ideologice... Şi dacă acuzaţiile s-ar referi exclusiv la creaţia din acea perioadă, adică anii ’50-‚60, ar mai exista ceva circumstanţe, chiar dacă mai… subţirele, din păcate, întreaga operă poartă cu sine respectivul stigmat din moment ce până în imediata apropiere a Marii Schimbări din  Decembrie 1989, textele silvestriene sunt constant amendate sau anulate de… reconsideratorii de serviciu. Iar dacă în plin avânt al deceniului obsedant o carte precum Jurnalul cu file violete, apărută în anul 1955, acuzaţiile sunt cât de cât reduse datorită tentei mai mult satirice decât umoristice a textului, volumul Glastra cu sfecle, publicat zece ani mai târziu, în 1965.  este pus la zidul defăimării fără menajamente, fiindcă satirico-umorismul acestuia nu mai reprezintă circumstanţe atenuante. Dar lucrurile sunt doar aparent simple şi întregul posibil de expediat către derizoriu şi… gata. În realitate, materia primă utilizată de Silvestru este convertită într-o suită de momente şi situaţii circumscrise perfect atmosferei binefăcătoare şi salvatoare de perpetuă veselie, corpul… delict fiind transferat la sectorul criticii „pozitive” indicaţie dată de activismul pecerist. 

Cam acesta a fost, pe scurt, omul şi scriitorul Valentin Silvestru! Din nefericire, viaţa i-a fost curmată la o vârstă când puterea sa de muncă şi imaginaţia se aflau, încă, în plină efervescenţă… Astfel că, la sfârşitul lunii noiembrie 1996, în urma unui accident destul de bizar, pus la cale de un destin nedrept, Valentin Silvestru a fost lovit mortal de maşina unui taximetrist. Ciudăţenia, sau paradoxul, a fost că el se întorcea spre casă de la vizionarea unui spectacol deplasându-se pe unde nu o făcea de obicei… Neatenţie? Întâmplare nefericită? Coincidenţa că, tocmai în acea perioadă, discret, dar cu nedreaptă fermitate, în juru-i începuse o politică de diminuare a meritelor sale literar-artistice, iar sensibilitatea sa receptase şi trăise profund realitatea că reconsideratorii şi denigratorii îşi făceau tot mai simţită prezenţa în viaţa sa de scriitor? Fusese de-ajuns un moment de neatenţie şi seara zilei de 25 noiembrie va rămâne în istoria literară seara ultimă a vieţii lui Valentin Silvestru…

În paranteză fie spus, există, însă, cel puţin un adevăr de care, inclusiv „scrâşnitorii de dinţi”, vor fi obligaţi să ţină seama mereu; multe creaţii de-ale lui Valentin Silvestru au avut interpreţi mari actori români, fie la radio, fie la televiziune. Între aceştia îi amintesc pe  Ion Lucian, Dem Rădulescu, Mihai Fotino, Ileana Stana Ionescu, Dorina Lazăr, Rodica Popescu Bitănescu, Rodica Mandache, Adina Popescu, Virginia Mirea, Radu Panamarenco, Cornel Vulpe, Valentin Teodosiu, Şerban Cellea, Mihai Bisericanu, Alexandru Bindea, Sorin Gheorghiu, Alfred Demetriu, Răzvan Vasilescu ş.a., care au desfătat radioascultătorii sau telespectatorii interpretând adaptări după textele silvestriene.

Apoi, trebuie (re)aduse în atenţia marelui public şi volumele: „Un deceniu teatral” (studii de critică şi istorie, 1984); „Umorul în literatură şi artă” (glose istorice şi teoretice, 1988); „Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984” (1992), precum şi colaborările la importante volume colective: „Teatrul românesc în contemporaneitate” (1964); „Teatrul de păpuşi în România” (1968); „Teatrul românesc contemporan” (1975), pentru care s-a şi acordat Premiul Academiei. 

(va urma)

Dumitru Hurubă

Breaking news pentru absenți/ Breaking news for missing people, actualitatea cu Daniel Marian: ÎNTOARCEREA OMULUI LA OM

Sursa: Revista „Semne” 1-2/2019/ Paulina Popa

Revista „Semne”, nr. 1-2/2019. Semnal, sumar, colectivul de redacție. Paulina Popa și literatura actuală sub anotimpuri înclinate

Revista „Actualitatea literară”, nr. 93/2019... Literatura la zi (d)...

Bună ziua, doamnelor și domnilor!

Vă rugăm să primiți spre lectură

Actualitatea literară nr. 93

http://actualitatealiterara.ro/ (online) şi

http://actualitatealiterara.ro/al93.pdf (print)

--

Nicolae Silade
actualitatea literara
nicolaesilade.blogspot.ro
facebook.com/actualitatealiterara
actualitatealiterara@yahoo.com

Lecturi pe sit-ul revistei!

Remus Valeriu Giorgioni - Marea, o frescă livrescă... Când poezia se întâlnește cu Măreția... „Marea este fiara care domină scena, ea stăpânește peste vii și peste morți, sunt trepte lichide și cimitire fosforescente. Poeții prezintă narațiunea lirică, au devenit corăbii rătăcitoare, purtând poverile lichide, zidesc altare, pătrund în gropile abisale”

Remus Valeriu Giorgioni realizează o frescă a mării, depășind limitele de timp și spațiu, pipăind eternitatea și problema puterii absolute, mărirea în termeni obișnuiți. Este o epopee amplă, în stilul operelor clasice. Curajul său este de admirat într-o lume care își caută nișa de existență, omițând tainele vieții așa cum au fost ele stabilite inițial. Marea este pântecul din care s-a ivit viața, un dar revelat. Pentru mulți viața este un mister, dar marea l-a făcut posibil în mod real prin energia divină.

Remus Valeriu Giorgioni* denumește cartea Marea, o frescă livrescă**(Ed. Palimpsest, 2018) prozopopee, folosind un termen profund, menit să lege viziunile mundane într-o singură viziune. 

 

Imaginea este grandioasă, desfășurată pe mari spații spirituale, înglobând marile mituri, tablourile biblice, știința de a vedea în perspectivă, tehnica vederii cu inima. Tablourile se derulează unele după altele ca-ntr-o tragedie antică, ele, însă, au și ceva din rigoare tablourilor prezentate de marii profeți, de cartea ultimă a Bibliei, Apocalipsa. Succesiunea este bine construită, riguroasă, poetul devine un văzător al frământărilor din existența vizibilă și din spatele scenei. Povestea mării este tulburătoare, tentantă, aduce bucurie și teamă. Este o teamă specială, teama de măreția Creatorului, Cel care ține marea în control. Personajele aventurii spirituale sunt cărturarul, poetul, Noe, Ulise, Ahab, Hercule, Ghilgameș, corăbierii, zeii de serviciu în veacul pierdut și regăsit, furtuna și, bineînțeles, Marea… Preluând numele Creatorului din literatura Vechiului Testament din Biblie, personajul suprem este Iehova (YHWH), Dumnezeu în control, cel care  deschide perspectivele. Epopeea se bazează pe viziunea iudeo-creștină asociată gândirii filozofilor antici și tehnicii literare a literaturii sapiențiale. Limbajul practicat demonstrează că Giorgioni a parcurs numeroase cărți dedicate subiectului, că plusează pe rigoarea teologică și pe tăria filozofiei. El punctează ideile și folosește versul solid, pe unele locuri lasă liber un umor fin, de bună calitate. Este un hâtru căruia îi place să povestească și să lămurească mitul ca fiind ceva normal într-o lume supusă schimbărilor, o lume sub furtună. Ca spectator al epopeii el simte că puterea mării este relativă și marile tablouri se vor dovedi a fi tablouri lichide, greu de prins în rama unui prezent satisfăcător pentru toată lumea. El a ales cu grijă cuvintele și știe puterea lor de a pătrunde în inima cititorului.

Volumul este structurat pe mai multe nivele:

·      Prolegomenele Mării;

·      Acasă la zei;

·      Ghilgameș și Marea;

·      Mărirea și Marea.

Cartea începe cu prezentarea Mării, personajul contradictoriu, cu putere și fără putere simultan, cel care dinamizează narațiunea. Temele sunt serioase, profunde și implică cititorul în dramă. Povestea se clădește pe infinitele povești care s-au structurat în cărțile scrise de-a lungul timpului și în medii culturale diverse. Poetul navighează liber pe un spațiu spiritual absolut, pus la dispoziție de la Creație.

Volumul se dorește o expunere riguroasă, de natură științifică la nivel spriritual, așa cum s-a consolidat de-a lungul timpului și cum a tentat numeroși intelectuali.

În Prefață Cornel Ungureanu susține despre Remus Valeriu Giorgioni: „Studiile biblice n-au rămas fără ecou în literatura sa: e vorba de o pregătire culturală care îl îndreaptă către un anumit fel de a gândi lumea („erezia”), de a scrise poezie, eseu, de a comenta într-un anumit fel literatura” (p. 5). Cu alte cuvinte, autorul își asumă o mărturie originală, bazată pe principiile teologiei, are curajul să abordeze teme controversate, precum problema evreiască, soluția finală pentru omenire, poziția de eretic raportat la marea masă a literaturii, preocupat de fenomenul credinței implicate până la ultima consecință, refuzând ritualul obișnuit, dobândit prin repetare. El se luptă cu morile de vânt de pe Mare, pentru a definitiva un  proiect poetic mai amplu, asumat cu mult curaj. Cartea are un motto preluat din Cartea Iov, Septuaginta, punând în lumină tainele profunde ale vieții și morții. În corpul volumului sunt incluse ilustrații color dinamizând enigmele. Avem și o scurtă prezentare a poetului, activ în peisajul literar, redactor de jurnale, colaborator la mai multe reviste literare, prozator solid, cu mesaj pătrunzător despre lumea de astăzi, marcată de tragedii și migrația oamenilor dintr-o zonă în alta a lumii.

Marea este fiara care domină scena, ea stăpânește peste vii și peste morți, sunt trepte lichide și cimitire fosforescente. Poeții prezintă narațiunea lirică, au devenit corăbii rătăcitoare, purtând poverile lichide, zidesc altare, pătrund în gropile abisale. Există și o Mare spirituală, dincolo de fresca imediată, trecătoare. Marea are o demnitate aparte, sunt păduri lichide, altarele ei apar peste tot. Viziunea este dominată de memoria culturală tezaurizată cu grijă de cărturar (Borges). De remarcat faptul că poetul scrie denumirea cu literă mare, acordând o atenție specială termenului.

Pe această Mare cărturarii ies în larg, imaginile se mișcă sub puterea viziunii lichide și ea, este un tron pe roți, se văd galaxiile deasupra ca o prezență a infinitului.

Un titlu inspirat: Acasă la zei. Poetul reia ciclul Creației permanente, muncile grele ale slujitorilor, obârșiile și secretele de început. Zeii sunt și ei aduși în prim plan, fac legătura superficială cu cerul de la Geneză, pregătind apariția decisivă a lui Iehova.

De observată că există o Casă a Mării, că Iahve este pus în locul central, dincolo de furtuni și fântâni marine. Sunt trecute în revistă civilizațiile lumii, de la lumea lui Zalmoxe la universul religios al Ierusalimului, cu deschidere spre universul imens în care Dumnezeu controlează, în adevăr, toate lucrurile în dinamica lor.

Remus Valeriu Giorgioni își continuă sigur pe el povestea, are instrumentele necesare să definească meandrele unui univers lichid care atrage focul, aerul, pământul, elementele vieții.

Vântul transcrie narațiunea cu atenție, atinge limitele lumii cunoscute. Desigur, vântul este simbolul Spiritului care mișcă valurile…

Poetul scrie: „Ca obiect de apă/ Marea e strâns legată de numele ei/ ca privighetoarea de cântec/ Cum cântărețul pe Mare se simte/ cotropit de imaginea ei: un discurs/ purtat de vânt pe-ncrețitele creste,/ lichidele sale alei” (Marea și Cartea, p. 19).   

Aventura are în plan dominat Creatorul, Ghilgameș este un personaj dominat, prietenul său Enkidu participă sub tensiunea epopeii, Marea prezintă tabloul: ”Deasupra de Mare, în limpezi zilele ei/ stelele dimineții strigau,/ aclamau și băteau din palme/ sărbătorind întronarea lui Iahve/ definitiv/ peste zei!” (I. Întronarea lui Iahve, p. 97).    

Când Marea ia act de cunoașterea lui Iahve, ea tremură din temeliile mucede ca piftia, se confundă cu Măreția, abisul se deschide (Un act de cunoaștere, p. 116).

Preluând o viziune din marii profeți (Isaia), poetul, după ce s-a dat cu capul de pereții nopții, căutând, are revelația: „Iehova cu poala mantiei Sale/ lungi și largi și adânci/ acoperă Cerul/ Pământul și Marea care/ spumega printre stele și stânci” (Iehova pe tron, p. 145).

O imagine copleșitoare: Marea este și ea o corabie navigând pe mările cerului, scufundată în mit, dar este și un mal în timpul lichid. Istoria pământului este ascunsă în unde, marea picură peste case și oameni, ca într-un tablou de la Geneza (Marele episod pontic, p.118).

Finalul cărții se încheie cu imaginea unui nou cer și a unui nou pământ. Remus Valeriu Giorgioni citează din cartea Apocalipsa, cartea descoperii lui Iisus, a celui care a făcut/ face legătura dintre om și Cer, cel care a umblat pe ape, dominându-le.

A fost o vreme când Marea nu exista, iată și povestea în viitor: o vreme va veni și când ea nu va mai fi.  Refacerea lumii sub alte coordonate, iată misterul, chiar dacă a fost o vreme în care Marea și-a ridicat armada, zeii, amiralii, vânturile…

Este o ieșire în Calea Lactee, o salvare divină, un portal, cum inspirat scrie poetul.

Constantin Stancu

* Remus Valeriu Giorgioni, scriitor român, născut la 2 decembrie 1952 în Fârdea, jud. Timiș. Absolvent al liceului și al cursului de Studii biblice al BIMI Chattanooga, Tennesse (1994-1998). Redactor de ziare și reviste din zona Banatului, redactor-șef la revista „Actualitatea literară”. Colaborator la reviste de cultură și literatură din țară și străinătate, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat mai multe cărți de poezie (Te caut, 1991; Din rostirile pelerinului, 1992; Norul de martori, 1996; Ferestre în cer, 2011; Pisarul și vântul, 2012; Arhitecturi selenare, 2018 etc. A scris romanele Cei șapte morți uriași, 2014; Cartea lapidată. Mihail Sebastian și problema evreiască, 2016 etc.).

Referinţe critice
În volume: Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Timişoara, Editura Marineasa, 2000.

În periodice: Ion Gheorghe, „Luceafărul", 26 mai 1984; Alex. Ştefănescu, „SLAST", nr. 23, 1985; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992; Alexandru Spânu, „Luceafărul", nr. 31, 1995; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992;Gheorghe Grigurcu, „Contemporanul", nr. 7, 1995; Constantin Buiciuc, „Steaua", nr. 7-8, 1995; Constantin Buiciuc, „Reflex", nr.4-5-6, 2003; Ştefan Manasia, „Tribuna", nr.18, 2003; Olimpia Berca, „Reflex", nr.7-9, 2006 ş.a.

**Remus Valeriu Giorgioni, Marea o frescă livrescă, prozopoeme, 150 de pagini, București: Editura Palimpsest, 2018.

Foto: Remus Valeriu Giorgioni

Sursa: Revista „Banchetul”, aprilie, mai, iunie/ 2019