Revista „Discobolul” : PREMIUL NAȚIONAL DE POEZIE „LUCIAN BLAGA” - 2021. Laureatul - Ion Mureșan. Semnal, scurtă prezentare, poemele

 

Revista „Vatra veche”, nr. 10/2021. Semnal, sumar, redacția... Anotimpurile literaturii cu Nicolae Băciuț

 

Istoria și munții călcați în picioare de lumină

 

Istoria

 

Care sunt evenimentele cele mai importante:

cele mărunte de fiecare zi,

având etichetele lipite corect pe fața lor?

Cele importante, care se petrec din când în când,

la intervale mari de timp,

când apare câte un aisberg la promoție și

violonistul își execută bucata muzicală

deasupra lui, la o vioară de gheață?

 

În această dimineață lumina calcă-n picioare munții,

undeva există o ghilotină bine ascuțită,

sub ferigi mari, aspre și verzi…

C Stancu © 

 

Memoria fotografie: MARIA-DANIELA PĂNĂZAN LORINCZI ȘI FRANCIS-MIHAI LORINCZI la Densuș... O plimbare în Țara Hațegului

 

Revista „Rapsodia”, nr. 205/2021. Semnal, sumar, Sibiul cultural

 

Revista „DISCOBOLUL” , nr. 283-284-285 (iul.- aug.- sept.)/ 2021. Sumar, redacția, Jurnal de evenimente: PREMIUL NAȚIONAL „LUCIAN BLAGA” 2021... Cărți, cronici, autori, piața cărților, credo, poeme, proza, traduceri...

 

O istorie a creștinismului: Fapte, cuvinte cu putere, evenimente

 

                                O ISTORIE A CUVÂNTULUI BIRUITOR

 

 

            O istorie a Bisericii creştine înseamnă o viziune de ansamblu asupra modului cum Dumnezeu  şi-a realizat, cu dragoste şi înţelepciune, lucrarea sa vie cu lumea pe care a creat-o.

                  Creştinismul  de-a lungul secolelor, studiu semnat de Earle E Cairns satisface dorul de informaţie despre taina unei lucrări ce se întinde pe mai multe secole, aproape trecând prin noi şi izbucnind în viitor, anticipând lumina. Studiul a fost editat de  Editura  Cartea Creştină din Oradea încă din anul 1997 si înseamnă acoperirea unui gol în cultura română, înseamnă o conexiune la valorile universale, uneori ocolite, dar necesare.

            Creştinismul, ca val important, poate cel mai important în istoria lumii, este înţeles de autor din punctul de vedere al creaţiei, ţinând cont de situaţia politică, economică, intelectuală, socială, artistică a fiecărei epoci. Vremea trece dar lucrarea lui Dumnezeu rămâne în veşnicie, aceasta este mesajul. Autorul a fost atent la şocul produs de creştinism  în fiecare secol, un şoc semnificativ care a schimbat dramatic si  benefic cursul  anormal al vremurilor.

            Cititorul constată cu satisfacţie faptul că autorul leagă eficient şi revelatoriu informaţiile istorice, mesaje spirituale,  modalităţile de realizare a voinţei divine în timp, legat strâns de veşnicie, sinteza este  solidă  şi rezistă eventualelor critici şi erodării prin păcat şi mândrie.

            Autorul anexează studiului diagrame, hărţi, fotografii, note specifice  interne care au menirea de a creiona diferitele curente creştine în istorie.

            Calitatea principală a lucrării este obiectivitatea, efortul autorului a fost de a se debarasa de diferitele tente confesionale, devenind astfel utilă, cu o vădită trăsătură nonconfesională. Se detaşează o filozofie creştină asupra istoriei, se deschid cititorului marile  sensuri ale istoriei. Fără Dumnezeu am fi fost mult mai singuri, acesta este mesajul.

            Creştinismul a trecut  cu bine prin încercarea Armagedon, a rezistat acolo unde puţine lucruri au rezistat. Biserica nu a fost copleşită pentru că avea, are şi va avea o puternică armătură spirituală indestructibilă. In vremuri de criză, creştinismul a oferit soluţii spirituale, confirmând scrierile apostolului Pavel că toate lucrurile văzute sunt făcute prin lucruri nevăzute. Trezirea s-a realizat cu evidentă în fiecare secol, chiar şi secolul al  XX - lea şi cel în care abia am intrat, dovedesc că lumea are nevoie de un izvor de apă vie, ţâşnind direct din inima lui Isus. Tinerii îşi regăsesc scopul, lumea devine mai plină de bogăţii spirituale şi materiale, ţările unde s-a lăsat liberă credinţa sunt în prezent ţările cele mai puternice ale lumii.

            Studierea Bibliei a devenit o preocupare constantă dovedind faptul că în Noul Testament, ca şi în Vechiul Testament toate segmentele vieţii sunt acoperite, de la lirism şi dragoste, la rod şi biruinţă. Este semnul libertăţii şi al suferinţei ca indicator al sensului adevărat.

            Cartea insistă asupra  rolului misiunii în istorie, oamenii dedicaţi transmiterii simple şi directe a Cuvântului lui Dumnezeu  au determinat sensul istoriei, indiferent de zona geografică, totul fără violenţă, numai cu puterea din vestea bună a învierii, cu vestea bună a faptului că Dumnezeu a fost pe pământ din dragoste eternă pentru viaţă.

            Evanghelia a  schimbat oameni, lumi, popoare, conducători şi a rămas, după cum ni s-a promis. Acesta este mesajul, există în lume ceva sigur, cert şi trainic, indiferent de curente sociale, politice, artistice, în spatele lor se află Mâna lui Dumnezeu.

            Desigur că elevi, studenţi, oameni de cultură, teologi redescoperă modul cum am rămas pur şi simplu în viaţă.

            Cartea ne demonstrează că lumea poate fi schimbată prin Cuvânt.

 

 

                                   Constantin Stancu

Simetria între mandibulele iluziilor... Poezia, toamna...

 

Poesia

 

 

Poesia nu rezistă nămolului din adâncul râului

precum puietul de peşte,

dansul ei între cuvinte nu se ridică la puterea peştilor abisali

care transformă  100 % întunericul în lumină.

Poesia între echilibru şi memorie,

îşi caută simetria în mandibulele iluziilor,

migrează spre o altă viaţă, din altă zi.

 

Efemeră asemeni particulelor care nu există

nici o milionime de secundă, străbate totul de la un capăt la altul...

c STANCU ©

 

 FOTO: Roadele toamnei - Pianul de culori

 

 

Revista „Poezia”, nr. 3/toamna 2021. Sumar, redacția, teme actuale: POEZIE ȘI FLACĂRĂ

 

Constantin Stancu: Povestea cărților... Timpuri înclinate...

 

Referințe critice

 

-        Eugen Dorcescu - Revista „Reflex” nr. 1-6 /2010 – Reşiţa.

 

          „Poezia lui Constantin Stancu, bine reprezentată, în întregul ei, de volumul antologic Pomul cu scribi, Editura Eubeea, Timişoara, 2006, are, drept strat semnificativ şi generativ bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, nou-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului (şi devine, pentru cititor, la contactul atent cu textul) altfel decât pare a fi, la prima vedere, continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului, care, în fond, dezvăluie profunzimile existentului, transformând ceea ce este imediat perceptibil (lumea fizică) în semnificant al marelui şi misteriosului semnificat metafizic…”.

 

- Ion Pachia-Tatomirescu – Pagini de istorie valahă de mâine, vol. al  II-lea, Timişoara: Editura Waldperss, 2015, p.p. 42 – 54, cronică la volumul Etemenanki (Ultima săptămână).

            „Ars poetica stancuiană relevă, în ultimă instanţă, «...un cântec care schimbă lumea / cu sunete subţiri», pe când tace şi priveşte uimit cum îi «ard buzele melodios, / cum se evaporă umerii cu îngeri cu tot, / [...] / …Şi la început a fost începutul, / la sfârşit e tot începutul, / până şi la mijloc e începutul… // Din această cauză cerul şi pământul / se cuprind într-un cântec, / şoaptă în furtună, // ţipăt pur / ca mintea din afara minţii…» (p. 28). Entropic – fie ca „mărime de stare a poeziei“, cu creştere în procesul de „ireversibilitate a metamorfozelor“, ori cu „constanţă“ în cursul „schimbărilor ireversibile“, fie indicându-se „cantitatea de informaţie“ din orizontul cunoaşterii metaforice prin raportare la „elementul mesajului transmis“ –, şi numai în «catedrala de frig» (mai ales în cea „din euro-nordul-celorlalţi“), distanţa «dintre chemare şi răspuns» este numită de poet, „după învăţătura bătrânului eremit“, drept timp melodios; tot într-o astfel de misterioasă catedrală întemeiată de parnasienii fiordurilor de sub aurora boreală, dar trecută din anul 1965, al „marii explozii lirice“, în proprietatea paradoxiştilor, se constată chiar şi „absenţa de gamă majoră“: «E o absenţă melodioasă în catedrala de frig / şi eu o ştiu şi nu ştiu, / cântând am să mă eliberez de trup…» (p. 41), dacă „nimicul se sprijină“ «pe o infinitate de cuvinte...» (p. 47)”.

 

-        Prof. doctor Adrian Botez - În scrieri despre prieteni, Revista electronică „Agero” – Germania, februarie 2008 şi revista „Nova Provincia Corvina”, 2009, la volumul Pomul cu scribi.

„ Ceea ce înlumină cu frumuseţe versul lui Constantin Stancu, din acest nou volum, este „seninătatea în patimă”: este evident că Poetul trăieşte nişte experienţe spirituale de mare anvergură (precum Marii Orbi-Proroci ai Vechiului Testament) şi, deci, de mare pătimire interioară – dar lecţia/implicita poruncă divină a înţeles-o: CALMUL SENIN este slăvire a Lui Dumnezeu – iar MÂHNIREA – păcat! Deci, un întreg volum, 168 de pagini – este un Întreg Munte de Nemâhnire Vizionară, de Scrisoare întru Dragoste, sub tălpile Lui Dumnezeu, tinzând/tânjind, neobosit, spre/după Dumnezeu: „acolo, în Retezat, poţi scrie o scrisoare de dragoste/direct pe tălpile lui Dumnezeu”(cf. p. 93), „mă prind cu ambele mâini de marginea cuvântului/şi urc spre răsuflarea ta, Doamne...”(cf. p. 70).

 

-        Ladislau Daradici – epistolă de prieten pentru revista „Orient Latin”, nr. 4/2012.

        „Remarcabil este, în cazul romanului Pe masa de operaţie, rotunjimea şi relativa autonomie a părţilor, dincolo de cele trei planuri narative (şi care nu pot fi separate), secvenţele care compun istoricul bolii, povestea orbului Ilie sau destinul dramatic al celor cinci scriitori fiind foarte bine conturate. Prozatorul evită poetizările inutile şi nu-şi propune nici o clipă să fie, cu tot dinadinsul, un stilist. Luciditatea ideilor şi sinceritatea simţirii fac din aceste frumoase poveşti o triplă parabolă existenţială”.

 

 

- Petre Rău, în Revista „Boema” nr. 7/2014 (Rostirea până la capătul lumii), pp.12-13, cronica la volumul Etemenanki (Ultima săptămână).

          „Am întâlnit o serie de poeme remarcabile, şi mă grăbesc să menţionez câteva: “Istorie”, “Pământ şi giga­bytes”, “Sfârşitul lumii”, “Camere melodioase pentru scri­bi”. Am constatat totodată şi faptul că avem de-a face cu o titulatură a poemelor a cărei cheie nu am putut-o  desluşi decât după parcurgerea completă a volumului. Dar poate că asta a fost şi dorinţa autorului, să fie un pic mai ermetic, ceea ce, nu pot să nu recunosc, în poezie prinde adesea. În plus, am remarcat şi utilizarea unor note de subsol (obsesie a autorului pentru claritate?), mai rar folosite în poezie”.

 

 

-        Maria-Daniela Pănăzan în POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNEASCĂ. Analize şi comentarii estetice – Sibiu: Editura CronoLogia , 2013. Pp 381-391.

          „Volumul Pomul cu scribi (dedicat soţiei) este o capodoperă a genului. Revenind la studiul lui Eugen Dorcescu despre poezia religioasă pe care l-am evocat în această carte, volumele poetului Constantin Stancu se pretează interpretării evidente despre poetica dedicată  Celui ce este Lumina lumii… Începând de la acest volum apărut la Editura Eubeea în 2006 şi până astăzi (în 2012), drumul poetic a lui Constantin Stancu e propriu şi fără nicio tăgadă – profund religios”.

 

-        Ladislau Daradici, Între omul de carne și omul de gând în Revista „Convorbiri literare”, noiembrie, 2015, p.179.

 

Etemenanki (ultima săptămână) este volumul de poeme al lui Constantin Stancu, publicat la Editura CronoLogia, Sibiu, în 2014. Etemenanki, ne explică autorul în preambul, reprezintă „clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer” sau „clădirea al cărei vârf este în cer” (limba sumeriană).

Premisa este ambiţioasă: dacă resursele planetei pentru un an se sfârşesc în septembrie şi dacă a existat o ultimă săptămână pentru Iisus în care a lăsat câteva principii esenţiale, cu toate că ştia că într-o vineri va fi dat la moarte, oare există o ultimă săptămână, în septembrie, pentru fiecare dintre noi? Astfel, septembrie va fi perceput ca o cumpănă, apogeu şi crepuscul (vezi Septembrie cu ore moi), când din zi şi an a mai rămas puţin („anul se sfârşeşte în luna  septembrie”), iar „timpul cade în locul frunzelor/ şi copacii înnebunesc,/ zăpada e în alt veac,/ moartea nu este a noastră, e străină,/ dar o trăim flămânzi până la ultimul cer,/ până la ultima moarte din moarte.”

 

 

-        Remus Valeriu Giorgioni, câteva note pentru viitor, la volumul de versuri Fructul din fruct (Adio, ne vedem pe străzile de aur); (Antologie 1998-2015), Iași: Editura Princeps Multimedia, 2015, în revista „Hyperion”, nr. 1-2-3/2016.

 

S-a mai spus de alţii - dar încerc şi eu, accentuând, să punctez câteva date esenţiale ale poeticii marca Constantin Stancu: poezia este pentru el metanoia, Schimbarea inimii (titlu emblematic de poem). Dacă autorul face distincţia necesară între scrib/scriptor şi poet – iar aici se cuvine menţionată aserţiunea inspirată a lui Eugen Evu – în poema citată “personajul liric” procedează ca masoreţii, care practicau un ascetism sever când era vorba de textul sacru. (Se zice că de fiecare dată când întâlneau în text Tetragrama se opreau din scris şi făceau o abluţiune, abia după aceea  reluau lucrul.) “Scribul este scriptorul din vechime, cel care transcrie rece, sec, depersonalizat evenimente şi fapte diacronice, pe când poetul este un mesager al sufletului uman, spune cu mare îndreptăţire cunoscutul poet hunedorean amintit mai sus (subl.n.).  Iar poetul nostru, în poemul citat, o reală artă poetică: “acesta, cititorul, şi mai ales scribul/ cel care s-a spălat pe mâini înainte de a scrie/ poemul acesta şi/ s-a îmbrăcat cu haine curate/ şi-a schimbat inima…”. 

 

-        Prof. dr. Adrian Botez, în Revista Vatra veche, nr. 7/2016, cronica la romanul Vadul ars („PASĂREA DODO”, „IARBA REALĂ” A LUI DUMNEZEU şi EXISTENŢIALISMUL CONTEMPORAN: ROMANUL „VADUL ARS”, de CONSTANTIN STANCU).

 

„...Toţi criticii contemporani, obedienţi, concomitent, „culturii politice” valahe şi aberant-dictatorialei formule „euro-atlantice”:  „political  correctness” ... -  se pot da peste cap (ori chiar n-au decât să stea şi cu dosu-n sus...), de revoltă şi de invidie non-profesională...da, aceşti „ciocoi ai condeiului” pot striga, din fundul bojocilor: „Să se răstignească Hristosul!” – căci tot nu vor putea schimba realitatea: CONSTANTIN STANCU a realizat, prin romanul său, Vadul Ars, cea mai valoroasă şi cea mai convingătoare (prin profunzimea semantică şi prin polisemantismul, tinzând spre infinit, al „rosturilor” şi direcţiilor de interpretare ale cărţii...)  structură narativă parabolică, din epoca postdecembristă!

CONSTANTIN STANCU, cel puţin prin aceste două romane (Pe masa de operaţie şi Vadul Ars) este, deocamdată, câştigătorul cursei, pentru afirmarea romanului parabolic contemporan românesc. Depăşind, cu multe „lungimi de barcă”, fireşte, toate „postmodernismele” valahe...încă la modă!”

 

 

 

 

 

Revista „Banchetul” și colaboratorii: Voicu Lăzăruț... Portret cu detentă

 Sursa: Dumitru Velea/ Rev. Banchetul de vară, 2021

JUDECĂTORUL ȘI JURNALUL SĂU... Proza din oglinda vremii...

 Fragment din romanul Judecătorul și jurnalul ars

Teo era mulțumit de chipul său, putea să fie chiar mai bine. Relația cu Dorina îl înveselise, îi schimbase perspectiva asupra vieții. Era mai optimist. Brusc, se auzi soneria de la ușa de la intrare. Sunetul îl trezi la viață, ieși din zona reveriei. Se duse la ușă și o deschise, fără s-o mai verifice. Își dădu seama că a fost imprudent, nu trebuia să procedeze în modul aceasta. Sinceritatea nu era bună la orice oră din zi. De data aceasta, nu greșise. Era fostul său coleg, Anton Lemnaru, judecător de nădejde. Bucuria îl înveseli pe Teo, începu să vorbească destul de tare. Îl invită pe Anton în apartament, îi spuse tot felul de sfaturi pentru a se simți bine în apartament. Avea o măsuță lângă o canapea elegantă. Îl servi cu o cafeluță mică, un pahar cu apă. Fostul coleg îl privea mirat, mulțumi pentru toate.

-        Ce te aduce pe aici, Antoane? Lumea este mică. Doar nu m-ai căutat special, ți-a fost dor de un fost coleg plasat în provincia județului? Sau e ceva dubios pe care trebuie să-l lămuresc prin dosarele de la tribunal? Nu cred, am plecat și am lăsat lucrurile în regulă, am lichidat… ce să faci?; vremea, totul se topește. Bea, cafeaua e bună, am făcut-o chiar eu… După ce a plecat Dorina am trecut la treabă. Micile plăceri, mă înțelegi, omule? Ce surpriză, pe cuvânt, nu-mi vine să cred…

-        Ia-o încet, Teo. Și eu mă bucur, dar am picat la tine adus de soartă. Am un proces la judecătoria voastră, știi…, zise Anton…

-        Ce să zic, ai venit în control de rutină?, întrebă Teo.

-        Nu, omule. Alta e schema. Sunt avocat și am un proces. Am fost programat pe la ora unu, am ceva timp până atunci. Am venit să te văd, să mă spovedesc. Nu aveam persoana potrivită, tu era mereu amabil, ne înțelegeai pe toți. Chiar ne-ai lipsit…

-        Tu - avocat?, izbucni Teo. Nu se poate. E o greșeală! Exclus, judecători ca sunt tine - mai rar. Ce s-a întâmplat? Spune, flăcăule, nu te reține. Sunt curios, ce să zic și eu?

-        Bun, am să-ți zic povestea. E dură. Știi, a fost o vreme în care postul de șef la tribunal era scos la concurs, termene, chestii administrative. Nu am avut de lucru și am început să mă laud că merg la concurs…

-        Bea, Anton! Ia și puțină apă, mai rar că toate se petrec rapid, nu am timp să le prind! Mai vrei ceva? Poate ți-e foame? Fac rapid o omletă, am ceva de ieri, o friptură rece, dar o bag la „microwelle” și se încălzește rapid.

-        Nu e cazul, Teo. Nu vreau nimic. Doar să vorbesc și eu că simt o presiune… Bine că am din ce trăi. Mă descurc, băieții îmi dau „oficii”, procesele alea în care te plătește statul și ne mișcăm… Mă spovedesc la tine, profit și eu, ce să zic…

-        Spune, nu te reține. Ce s-a întâmplat? Nu ai mers la concurs?

-        Cum îți povesteam, am început să zic că mă pregătesc pentru concurs. Mândruță, care era șeful în curs, omul de nădejde, aude. Nu-i convine, dar tace. Mă laud în gura mare, că așa e în viață, omul este învins de propria gură. Zic că sunt beton, că am mai multe șanse decât el, că el, știi, poartă ochelari și scrie mai greu. De fapt, nu mai intrase în dosare, la ședințele de judecată de loc. Țineam noi cu toate dosarele, duceam greu. El că are probleme administrative, că vede greu și să-l înțelegem, ce să zic!  Noi, băieți de gașcă, eleganți, am muncit din greu. El cu banii, noi cu răspunderea… Era atent la bani, șeful umflă potul întotdeauna! Avea pe cineva la Capitală, se descurca… Muncă, știi, cât încape pentru noi, povestea Anton.

-        Știu, maestre, Mândruță era cam dubios, dar n-am avut timp să analizez faza. Se cam codea la dosare, îmi amintesc. Da, avea niște ochelarii cu dioptrii masive, completă Teofil.

-        Cum zic, prietene, mă laud că fac testul înaintea lui, că iau examenul și ajung șef! Am spus-o mai mult în glumă, era și o revoltă, mă rog, așa e în viață. Mă eliberam de stres, de iluzii deșarte. Când te trage în piept cineva, n-ai ce face. El, tăcea și tăcea. Avea pe cineva pe la șefi, mă pune în urmărire, apoi am aflat, din dosar… Nu am crezul niciodată că ajung în situația să mă urmărească… Cu ordin, cu tot dichisul, ca orice infractor, mă rog, presupus…

-        Cum ai avut și dosar?, spuse cu glas tare Teo. Te-a urmărit? Nu credeam așa ceva…

-        Sigur, tot tacâmul. Cum se știe, de altfel. Nu mai este nici un secret. Era mașina securiștilor noi în parcare, mă ascultau de acolo. Știau orice mișcare. Într-o zi vine o fufă în audiență, eram și eu judecător de serviciu. Ascult, glumesc, spun unele chestii, mă rog, așa se face. Nu aveam cenzură, dar nimic serios. Nu știam ce mi se cocea! Zău, nu am gândit niciodată că unii colegi se pretează la aceste scheme. Ce să zic…

-        Spune, sunt numai urechi, bea cafeaua că se răcește. Profită, nu te lăsa. Ai o poveste mai atare ca telenovelele de azi. Ce să zic…

-        Teo, mi-au făcut dosar cum că vând procese, că… auzi? Prefer favorurile sexuale, ce să zic.  M-au tamponat pe gratis. Nimic, mi-au pus nevasta în cap. Am ieșit din magistratură rușinos. Nu mă așteptam la așa ceva, zău. Colegii au fost de acord cu mine, dar… șeful e șef. O înscenare în stil mafiot. Sistemul îl prefera pe el, era obedient, bun de folosit, așa zic eu, așa am simțit. Am dat în judecată. Nimic. Au respins dosarul pe forme, pe excepții, nu i-au interesat fondul. Știau că nu e nimic adevărat, dar a mers schema! Am dat eu în judecată la CEDO, acum trebuie să aștept ani buni. Așa am ajuns în avocatură. Toți știu cine e Mândruță, chiar și procurorii. Eu sunt acum în barou, el e tot președinte, cu leafă bună. Tot așa, nu prea muncește, colegii mârâie, nu au ce face. E omul pus acolo cu mâna! Asta e povestea…

Teo nu mai zise nimic, nu mai avea cuvinte. Îl privea cu mirare, nu părea atent la ce se petrecea în jur. Toată povestea l-a bulversat. S-ar fi putut întâmpla și cu el. Nu, el nu a preferat să ajungă șef. S-a mulțumit cu funcția aceea de judecător. I-a plăcut meseria. Puteai face bine. Uneori făceai bine și ieșea rău…

C Stancu 

Aurelian Sârbu: Jocul focului... Poezia la gura sobei... A venit toamna...

 CÂNTEC  DE  CRUCE

nu țin pledoarii pentru orfani -

        eu am fost neînfiat

             în toate cuvintele -

mamă - tăcerea seminței

de unde îmi vin întrebările

         și dorul de ducă ?

nu-i așezat locul meu -

         cruce refuzată

să picotești la gura sobei

         de vrei să destăinui jocul focului

         și zăpezile altor vremi întârziate

                    repetându-mă

Aurelian Sârbu

Ion Pachia Tatomirescu: LUNCA DE COBALT... Sonete, memoria, rădăcinile tainice ale existenței

 

 Constantin Stancu

 

Cartea de Aur şi Lunca de Cobalt

 

 

Există o zonă magică a literaturii, o „luncă“ unde fulgeră valori eterne, acoperite de uitarea absenților. Ion Pachia-Tatomirescu atrage interesul cititorului cu volumul Sonetele luncii de cobalt*, apărut la Editura Waldpress, în anul 2021. Poetul apelează la forma fixă a poeziei, bazându-se pe rigoarea formei, generată de rigoarea temelor abordate. Este o știință a literaturii, un meșteșug menit să readucă la lumină vechi teme, idei, paradoxuri. Spiritualitatea valah-zalmoxiană mai răzbește în contemporanul fond literar românesc, are ceva solid şi dă o valoare estetică profundă, cu iz de nobleţe arhaică. Este un val precreștin care domină fondul de bază, prin forța venită din sufletul celor care au trăit şi trăiesc / locuiesc în acest areal al anticei Dacii. Limbajul este modelat de vocabule specifice, de idei vechi, călite în timp, acreditate de o filozofie/ teologie profundă. Se remarcă iniţialul paradox reactualizat în sisteme noi de gândire, mai ales dinspre științe moderne: cuantica fizică, taina luminii în univers, atracțiile universale, lumi subtile într-o lume vizibil acceptată. Esențele arhaice se întâlnesc cu esențele mai noi, validând un sistem de gândire original. „Lunca de cobalt“ este şi locul unde se întâlnesc „lumile posibile“ în flux-refluxul civilizaţiilor / culturilor.

Adoptarea, crearea de poetice forme fixe, bazate pe împletirea tezelor și pe libertatea lor, accentul pus pe idei profunde, ne arată că totul are un sens în spaţio-temporalitate.

Fondul precreștin pelasg > valah de credință monoteistă, cu divinitatea Samoș („Soare-Moş“ / Dumnezeu-Unul al Daciei, al Pelasgo- > Valaho-Dacilor, având pe Salumoş>Salmoş, „omul lui Dumnezeu pe pământul Daciei“, „mesagerul / solul ca reprezentant teluric pentru decada cerurilor“, deseori confundat de „istorici“ cu „zeitatea / divinitatea supremă“ etc.), accentuează elementele de bază ale lumii: Aer, Apă, Foc, Lemn şi Pământ la fel ca în gândirea anticelor comunități eurasiatice.

Şi eroul liric din Sonetele luncii de cobalt, de Ion Pachia-Tatomirescu, se dovedeşte ‒ aidoma simbolicului Făt-Frumos al Pelasgimii > Valahimii ‒ drept iniţiat în tainele celor cinci elemente din fundamentele lumilor după o profundă „şcolire” / ucenicie la curţile celor cinci cromatici împăraţi ai celor „cinci culori“, ori „franje cromatice“, fundamentale, recunoscute fondului folcloric-pelasg > valah ajuns prin meteorologia anotimpurilor / istoriilor până la noi, la cei de astăzi: Alb Împărat, Verde Împărat, Roșu Împărat, Galben Împărat şi Negru Împărat :

«Se neftineşte verbul în fotonii / din armonia sferelor, ochi-mură, / când nestematele,-n celesta gură, // iar se rostesc pentru semănătură / la îmbrădaţii cerbi, ori în peonii / papirusului beznei...! Ning eonii // la Fântânéle,-n cub, nunta-mi-pictură, / a solului care-şi aprinse ghionii / din Cogaion, în Delos, ori Crotonii, / în peşteră – virgină picătură; // şi, pe Lacteea Cale de velură, / în trei pătrate, roş-albind muflonii, / sublim vorbim în aur neuronii / ce ‒ la fântâna lui Salumoş ‒ jură...!» (p. 13).

Astfel, volumul Sonetele luncii de cobalt, de Ion Pachia-Tatomirescu, surprinde epopeea vremurilor arse la Pelasgo- > Valaho-Daci (Dacoromâni), vechi calendare legate de viața aproape de natură, de ciclurile anotimpurilor sau ale soarelui, „stâlp“ deasupra acestui „pământ special“.

„Denumirea vechilor cicluri“ este subliniată prin glosalmi (nouă specie de formă fixă de poezie creată de autor, explicată cu lux de amănunte - alături de altele datorate acestuia: salmul, zalmiorul etc. ‒, în prefaţa / studiul De la glosalmi şi zalmiori, la ultrascurţii salmi, din Caligraful de salmi, Waldpress [ISBN 978-606-614-088-1], 2013, pp. 5 ‒ 36), în ciclul Anul glosalmilor din Cogaion (pp. 43 ‒ 53), „glosalmi“dedicați fiecărei luni, așa cum s-au fixat în anul arhaic, pelasgo- > valaho-dac. Generațiile de astăzi nu mai utilizează vechile denumiri, ele se cunosc, se rememorează prin studii dedicate societății și civilizației din strămoșeasca-ne Dacia, ori prin astfel de glosalmi, cum, de pildă, şi acest fermecător Glosalm de Cuptor (Cuptor = Iulie):

«Taina mea cerească, luna-ntre antene, / focul dintre gene să te cucerească...! // Domnul mă ferească printre pământene – / sfinte, ori mirene –, când vor să iubească, / ori să mă-ngrădească în măiastre pene...! // Nu mai duc la mrene dorul să mi-l crească, /în solzi să-l umbrească, să-l pună-n catrene – /fluviu-i cu bulboane ce tot dau migrene, /fluviul ca un tren e, ori ca o şerpoane...! //Mi-l pun la icoane, nu-l dau pe-o gold[e]ană, /nici la vreo vicleană ce-arde pe buzoane, /cleiul din bomboane, vin din damigeană...! // Plisc de gheuroane – din curbă vrânceană, /sau din cea olteană – nu-l bată-n piroane; /focuri dintre gene de-o curte domnească /să nu-l iepurească, nici lună-ntre antene...!»(p. 47).

Poetul utilizează cuvinte din fondul arhaic al limbii pelasge > valahe ([daco]române), făcând legătura dintre generații, sugerând o viață din abundență în Dacia, atât materială, aplicată, pragmatică, dar și spirituală, legată de ciclurile universului. Este o dovadă că anticii erau atenți și observau mișcarea din lume, dinamismul elementelor, a părților, cât și a întregului (după cum se certifică, încă din anul 2019, şi prin impresionanta lucrare, Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia [Aethicus Ister], Cosmografie, ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi traducere din limba latină în limba pelasgă > valahă [dacoromână], de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara-România, Editura Waldpress [ISBN 978-606-614-239-7], 2019 [pagini „format B-5“: 708).

Iată câteva exemple de cuvinte care vin de departe, dinamice, generând „stări și poziții“: brâne, zariște, davă, bobuți, ondine, urzeală, șerpoane, sighincă, râncă, gotcan etc. Atmosfera se creează prin acestea, prin starea între istorie reală, folclor, mit, tradiții etc., care susțineau colectivitățile și le dădeau un sens în istorie.

De remarcat lirismul din aceste forme fixe de poezie, un lirism ivit din rigoare, inspirație, sisteme de gândire, captarea vieții propriu-zis: „suflet de crin într-un trup de stea“ (p. 9); „iubirea-mi de lumină“ (p. 14); „legea firii îmbumbind fotonii“ (p. 36) ; „Gură-de-Rai“ (pp. 9, 68, 74) ; „jos e graiul iar presus lumina“ (p. 7) ; „la toate-i clorofila jucăușă ca sângele fierbinte din feline“ (p. 22) ; „fotonii-mi de altoi“ (p. 61); „ziua-ți intră-n sânge“ (p. 61) etc.

Suntem, iată, în vadul liricii profunde, bazată pe rădăcini trainice, ascunse-n tsunami-ul de informații actualizate până la disoluția mesajului.

Volumul pune în evidență, cum s-a mai spus (supra), specii de poezie în formă fixă (recent-create, dar şi clasice, rar utilizate în orizontul vremurilor de astăzi): zalmiorul, sonetul, psalmul, glosalmul, rondelul, trisalmul, salmul, glosa etc.

Toate se bazează pe ideea de comunicare profund-brevilocventă. Salmul, de exemplu, este cea mai scurtă formă fixă din istoria poeziei universale, existent în fondul valah, transmis din vremea Daciei, cu micro-poeme bine păstrate de-a lungul timpului, semnificația acestora penetrând câmpia gândirii Pelasgimii > Valahimii. Limba valahă / [daco]română ‒ după cum atrăgea atenţia prin 1980 şi filosoful Constantin Noica ‒ are extraordinara capacitate de a transmite gânduri „profund-cosmice„ în cele mai puține sunete/ silabe“ prin raportare la haiku-ul nipon, atât de cunoscut ca formă fixă de poezie specific-niponă, ceea ce nu împiedică nemuritor -cogaionicii poeţi ai Pelasgimii > Valahimii contemporane să declare salmul ‒ descoperit şi creat / recreat de Ion Pachia-Tatomirescu, în urmă cu câteva decenii ‒ drept formă fixă de poezie naţional-valahă / dacoromână („cea mai scurtă formă fixă din istoria poeziei universale“ ‒ v. pp. 108 ‒ 110). Exemple „nenumărate“ se află în ultimul ciclu, 105 salmi pentru înrăzărirea celui de-al LXXV-lea ocol al Soarelui (pp. 89 ‒108), „capitol de sărbătoare“ şi pentru autorul-poet, „părinte de salm valah“, păşind în cel de-al 75-lea an de când a văzut lumina pe pământul Daciei: „Ardeal: / e-aurul-deal…!“ (p. 91) ; „Bradul: / mire, adu-l…!“(p. 92) ; „Cade / stea-n arcade…!“(p. 93) ; „Castani / dau străzii bani…!“ (p. 94) ; „Creștini: / tot printre spini…!“ (p. 98) ; „Fluturi ard pe scuturi…!“ (p. 101) ; „Marea / scuipă sarea…!“ (p. 103) ;„Șișul / ia bacșișul…!“ (p. 107) ; etc. De remarcat punctele de la final, o istorie literară continuă, susținută de resurse minime.

În ciclul Unsprezece psalmi-sonete la îndiminețirea luncii de cobalt în Dacia, Grădina lui Dumnezeu(27 ‒ 40), ne întâlnim cu „știința de rezista în istorie“, parte din istoria universală. Existența unui popor se justifică prin semnele lăsate în vremuri complicate, având rara capacitate de tranzacționa cu forțele din continentele politicii abrupte, ale valurilor care au migrat spre aceste „lunci de cobalt“, ceea ce determină pe poetul să caligrafieze memorabil: „Popor valah, n-am vorbele deșarte,/ cu Verb de jar eu te binecuvânt,/ că-mi ești și cel mai vechi cuvânt-pământ,/ ivind în Cogaion celesta carte…!“ (VI, p. 34); în altă parte, putem citi despre limba noastră: „Doar limba vă e raiul-năvățăturii…/ E cea mai veche… Pare să rămână…/ Pelasgă, sau valahă, sau română,/ cum ați numit-o-n creierul naturii…“ (X, p. 38).

De-a lungul volumului Sonetele luncii de cobalt (2021), Ion Pachia-Tatomirescu oferă „note“ lămuritoare legate de arhiliteratura pe care o actualizează în mod original, „note“care au menirea de a prezenta cititorului fondul complex al civilizației noastre. Trimiterile au susținerea unor lucrări bine documentate, menite să transmită prin timp valorile care stau la baza civilizației actuale. Într-un motto, pus de scriitor la început de narațiune lirică, ni se relevă sensul cărții de faţă: „Sunt Fiul Pământului și al Cerului Înstelat, / dar sunt din seminție cerească, s-o știți și voi…!“ //„Eu vin să-ți cer mâna ca unul pur dintre cei / puri, o Crăiasă-a-Lumii…! Căci și eu mă mândresc / cu apartenența la preafericita voastră seminție“ (Citate de pe lamelele de aur descoperite la Petelia-Italia, cu sens zalmoxiano-pythagoreic).

Desigur, astfel de volume necesită o anumită inițiere. Lectura volumului Sonetele luncii de cobalt (2021), de Ion Pachia-Tatomirescu, este, la prima vedere, mai greoaie, apar exprimări complicate, meandrice, cu iz vechi; se relevă și influențe venite din folclor; până la un punct, istoria domină zona literară, poetul asumându-și viziunea; acesta este o mărturie despre capacitatea literaturii de a răzbi prin vadul istoriei, fragment din „Cartea de Aur“ a lui Făt-Frumos…

 

Constantin Stancu

_____________________

*Pachia-Tatomirescu, Ion, Sonetele luncii de cobalt, Timișoara, Editura Waldpress (ISBN 978-606-614-280-9), 2021 (pagini „format A-5“: 116, în cuprinderea ciclurilor de poeme / micro-poeme: Nouă sonete din „Cartea de Aur“ a lui Făt-Frumos cu o încheiere în „Glossă“; Sonet-ode celor cinci împărați din curcubeu;Unsprezece pslami-sonete la îndiminețirea luncii de cobalt în Dacia, Grădina lui Dumnezeu; Anul glosalmilor din Cogaion; Doisprezece zalmiori pentru Gura de Rai și rondel al mierlelor de Prier/ Florar; 105 trisalmi și micropoeme-haiku; 105 slami pentru întrezărirea celui de al LXXV-lea ocol al Soarelui;„Închidere“rostit-rostuit-postfațatoare Distinsului Receptor).   

 *În rev. Banchetul de vară/ 2021 - Dumitru Velea