ARHIVE LITERARE Lucrurile de deasupra au umbră grea, parcă au început să gândească.
luni, 19 ianuarie 2026
sâmbătă, 17 ianuarie 2026
Unirea Principatelor Române - Deva, 23 ianuarie 2026. Semnal, program, semne în timp
Sursa: Ioan Sebastian Bara - Biblioteca Jud. Deva.
Aurelian Sârbu - ECOU... Sufletul depărtându-se de trup
ECOU
îmi simt râul secat
pus vamă istorisirilor mele
despre întoarceri interzise
la vârsta semințelor cu încolțire repetată --
memorii ce urcă
dintr-un șir de aduceri-aminte
strunindu-mi uitarea
peste sufletul depărtându-se de trup
NOAPTE POLARĂ
n-am ținut pasul cu
nimeni
( fiecare discerne
felurit lumina
când noapea-i ziuă pe
dos )
porțile lumii-s
zăvorâte din sminteală
în cumpănă-i
urcușul pe buza prăpastiei
doar acvila-l veghează
pe cel ajuns în pisc
să-i învelească trupul
căzut sub zăpezi
și să-l încoroneze
cu-o pană din zborul lui înalt
Aurelian Sârbu
Daniel Marian - Poemul care nu s-a scris...
Daniel
Marian
de-aş
mai fi avut cele două zile modeste
adormite
la marginea universului
prea
ocupat ca să le mai bage în seamă
de-ar
mai fi fost celelalte două ore din staţia
revenirii
aşteptărilor după vraja
de
răsărit care nici măcar din apus nu mai vine
de
s-ar mai fi găsit fostele două minute ca nişte
boabe
strugureşti râvnite de vulpe
la
un concurs de discriminare între lucruri interzise
de
s-ar mai fi înduplecat trecutele două secunde
târându-se
în brânci rugându-se de mama focului
să
nu treacă în nefiinţă ca şi când ar fi ultimele
de
s-ar mai fi adeverit cele două jumătăţi
de
viaţă care nu mai vor să facă împreună nici cât
o
ceapă degerată revitalizată la microunde
atunci poemul acesta nu s-ar mai fi scris
joi, 8 ianuarie 2026
Eminescu ... Deva, 15 ianuarie 2025: EMINESCIANA... Câteva note, semne în măreția frigului
EMINESCU ȘI MEMORIA CULTURALĂ
*Dan Toma Dulciu a publicat în anul 2024 o carte aparte: EMINESCU – ITINERAR VIENEZ, o carte de colecție, apărută cu sprijinul
Asociației „Mihai Eminescu” – Viena. Din păcate, au apărut doar 20 de
exemplare, ediția a fost îngrijită de Nicolae Băciuț, în contextul sărbătoririi
Zilei Limbii Române la Viena, 31
august 2024, pe traseul Viena 2017 / Târgu Mureș 2024.
Eminescu nu a fost prea bogat, dar a investit puținele resurse în cărți,
apoi a cedat aceste cărți unor cunoscuți sau teologi care au studiat la Viena.
Relațiile sale cu aceștia se baza pe schimbul sau cedarea de cărți, astfel
multe din acestea au ajuns în biblioteci de cult. „Din păcate, o parte din
fondul de aur al <<Bibliotecii Seminarului Teologic>> din Blaj s-a
risipit în anii de după 1948, aceasta fiind reînființată în 1990. Aici se
regăsește o bijuterie în lumea eminescologiei: Prima ediție a Poeziilor lui Mihai Eminescu, 1884, cu
semnătura olografă a poetului. Oare câte biblioteci sau persoane din România
posedă o asemenea comoară?” (p. 147). Istoria este mai lungă, autorul punctând
momentele în care comorile scrise au ajuns de la poet la cei care iubesc
cultura.
Mitul lui Eminescu s-a format în capitala imperiului. O tavernă de pe
strada Weihburggasse l-a inspirat pe poetul național când a creat poemul Împărat și proletar, alături fiind și o
baie comunală pentru lucrătorii din oraș. O icoană înlăcrimată redând-o pe
Fecioara Maria, aflată în Catedrala Sfântul Ștefan, l-a inspirat pentru poezia Înger și demon (p.152 - 153).
*Eminescu a avut o idee profundă despre Sfintele
Scripturi. În biblioteca lui, alături de operele sfinţilor părinţi: Vasile cel
Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Augustin, Ioan Damaschin, se găsea şi
Sfânta Scriptură. În manuscrisele sale există o traducere în limba română veche
a începutului prologului din Evanghelia după sfântul Ioan: "La început era
Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu;
Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...".
El consideră că Evanghelia, "această simplă şi
populară biografie a blândului Nazarinean", este aceea ca l-a
"ridicat atâta pe om". Într-un articol din publicat în ziarul
"Timpul", notează: "Iată, două mii de ani, aproape, de când
biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea". Şi
precizează: "Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe
principiul iubirii aproapelui". În acelaşi articol, deplânge cum "în
clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul
soluţiunii pe care o dă Biblia".
În Evanghelii se găsesc "cuvintele de miere",
din care preoţii învaţă poporul. Într-o noapte de Paşti, aşa cum reiese din
poezia, "Învierea", fiind în Biserică, urmărit de "spiritul rece
al morţii", Poetul contemplă şi ascultă: "Un singur glas îngână
cuvintele de miere, / Închise în tartajul străvechii Evanghelii". Şi apoi
adaugă: "C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă / Din cărţi cu
file unse norodul îl învaţă / Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, / Că de
trei zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada".
*Ion Pachia-Tatomirescu revine cu o
carte profundă, EMINESCOLOGIE LA PUTEREA
A TREIA, apărută la Editura Waldpress din Timișoara, în anul 2024. O carte
la care a lucrat mai mulți ani (55 de ani, din 1968 până în 2023) după cum
afirmă în moto-ul de la început. Există deci o știință aparte: Eminescologia. Puterea ei se extinde la
trecut, prezent și viitor, ca o paradigmă cultural-socială importantă, pe
același palier cu religia, chiar.
Cititorul va avea în față o carte
complexă, cu o „bibliografie sigilată” masivă pentru fiecare capitol, trimiteri
la texte critice consolidate și citate din opera lui Eminescu pertinente,
veridice, corecte. Pe alocuri se fac trimiteri la cultura veche a românilor,
pelasgo-valahă, cu legendele și miturile agreate, arătându-se rădăcinile
existențiale ale unui creator de marcă, cu deschidere spre marea literatură a
lumii, cu idei din sociologie, istorie, fizică, matematică, astronomie,
teologie, cu păstrarea regulilor genurilor literare. Autorul pune accent pe
rădăcina pelasgo-valahă din opera lui Eminescu, deși arată că civilizația
Sudului/ Romei a învins cultura material-spirituală a Nordului, aspecte care
dau o notă aparte analizei. Este bine că sunt enumerate valorile vechi, care
vin dintr-o civilizație dizolvată în apa imperiilor, dovadă că învingătorii își
impun regulile. Pe de altă parte, este o lecție actuală, România, așa cum o
știm se află/ s-a aflat la intersecția marilor imperii - și de aici o serie de
lecții care vin natural spre cititorul de astăzi, viețuitor într-o lume mult
mai complexă, dar care, pe unele locuri, repetă experiențele trecutului.
*MUNTELE FĂRĂ POTECI este o carte de studii
şi eseuri dedicate lui Mihai Eminescu
de scriitorul Gligor Haşa, publicată
chiar la Editura Gligor Haşa în anul
2009 şi este la cea de a doua ediţie revizuită şi adăugită.
Tema Eminescu este o temă complexă,
dar abordată din diferite unghiuri de scriitori, de critici, de amatori sau de
cei cu ochi la inimă, ori ignoranţi. Opera marelui poet român ori viaţa sa sunt
argumente decisive pentru literatura română, pentru cititorul avizat, pentru
iubitorul de romanţe, pentru iubitorul de povestiri de dragoste. Probabil că se
va mai scrie despre Eminescu, ori nu s-a scris destul, încă.
Gligor Haşa ţine să scrie în cartea sa dedicată poetului naţional: „Pe Eminescu l-am citit în întregime de vreo
zece ori şi parţial de mai multe zeci de ori. I-am cercetat opera poetică,
citind şi adnotând cu nesaţiu şi pe toţi cei care s-au simţit datori să-l
tălmăcească, şi pe toţi cei care au îndrăznit să-l interpreteze. De fiecare
dată mi se abătea gândul, ca un dor din alte lumi, să alcătuiesc un glosar,
comentat, cu versurile eminesciene care se lipesc de sufletul şi inima
cititorului odată pentru totdeauna”.
Când aprofundează temele, Gligor Haşa arată că în opera lui Mihai Eminescu
se profilează clar conceptele de dor, jale, tristeţe, cântecul omului în faţa
problemelor fundamentale ale vieţii, la intersecţia iubirii cu moartea,
tensiunea unei vieţi care se vrea profundă şi luminoasă. De remarcat accentul
pus pe concept, adică pe sistemul şi
viziunea asupra universului în care se mişcă omul, indicând spre moartea ca dor la Eminescu.
Autorul se apleacă asupra unor teme
şi idei emblemă, muntele în
poezia eminesciană, ori motivul fecioarei, trimiţând spre puritate şi
echilibrul în viaţă, viaţa ca dar, ca expresie a mişcării universului în spaţiul infinit dar
şi în cel al gândului, a visării, a viziunii pure. Codrul este văzut de autor
ca o temă importantă la poetul
echinoxial, apoi paralelele dintre Eminescu şi Ion Budai-Deleanu, ori
Lucian Blaga.
Vatra veche - 2025
Vatra veche - 2025
De multe ori, revista a găzduit scrieri bazate pe adevărul divin, poezia religioasă găsind un loc aparte într-o lume care se depărtează de Dumnezeu și de fiorul eternității. Nicolae Băciuț a făcut totul cu pasiune, astfel lucrurile s-au legat între generații.
Totodată, el a legat marile valori ale literaturii de acest fenomen, a
pledat pentru personalități de primă importanță: Mihai Eminescu, Lucian Blaga,
Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Nicolae Steinhardt, Veronica Pavel Lerner etc.
Poezia de prima pagină a dat semnalul pentru un ospăț în metafore și semne:
Lumea se poate proteja sub umbrela unui lirism care înalță sufletele. Am
descoperit în dialogurile purtate cu artiști, scriitori, cu personalități
puternice argumentele necesare pentru a continua să văd dincolo de limitele
fizic accesibile, să văd cumva partea spirituală lucrurilor, armătura care
susține o realitate complexă, profundă.
Fiecare număr de revistă a reprezentat un eveniment așteptat cu interes.
Am contribuit, la fel ca alți scriitori, cu texte, poeme, am lansat,
prin mijloace modeste, revista spre
cititori dând semnal și semne, conștient că împreună putem fi mai puternici. Drumul
ei devine mai complex, sunt semne pe rețelele sociale, pe bloguri literare, la
instituții de cultură.
C Stancu ©
Vânătoarea de stiluri la Ion Popescu Brădiceni
Paradoxului Limbii Poezești…
Poezia are mai multe ipostaze. Pentru Ion Popescu Brădiceni fiecare volum se construiește ca un templu, are menirea de a oglindi complexitatea vieții. Dincolo de strălucirea de moment, poetul pune în textele sale un univers bine articulat, multe poeme adresându-se celor inițiați, celor care cunosc misterul din spatele aparențelor. Nimic nu e gratis. Forțând nota lirică, el face abstracție de timp, își rezervă un timp al său pentru un stil transmodernist, construit cu migală, atenție, apelând la forța frumosului. Ultimul volum, Vânătoarea de stiluri, apărut la Editura Pim din Iași, în anul 2025, provoacă la o lectură atentă cititorul interesat de abisul poemelor. Este o vânătoare de trăiri, în fapt, provocate de poezie de-a lungul timpului, de la realism la modernism, de la romantism la folclor sau dadaism, sub amprenta științei de a construi poemul pentru un timp al celor care știu.
Nu este un amalgam, sunt structurate lumile în care glisează poetul de la
naștere la iubire, de la magie la credință, de la rațiune la cântec… Puterea de
a construi poemul străbate versurile, jocul inspirației este la locul lui,
cuvintele se încheagă sub aripa unei viziuni proprii, specifice omului în
căutarea adevărurilor. Tema athanor
se repetă, arderile sunt necesare pentru a scoate la iveală aurul, meseria se
fură din ritmul poeziei, muza nu se refuză. Idei înalte și imagini epice, unele
empirice, zbor spre artă și cădere în crizele vieții. Ion Popescu Brădiceni se
lasă dus de acest experiment sub arderile intense pe care le provoacă deliberat. În mod curajos, propune relația dintre transcendent
și imanent, dintre sus și jos, misterul creației. Cărturarii au un loc aparte
în versuri, dragostea pentru femeia aproape este modelatoare și compensatorie.
Sunt ritualuri și actanți, înțelesuri suspendate, problema moștenirii
culturale, paradoxul poeziei în limbajul înalt și în folclor. Pentru poet
există un fir de eternitate, o secțiune transversală, o poartă de rai, un
Hristos reîntors spre om, un erou pentru transpoetica celui informat. Între
glorie și absență apar Horațiu, Borges, Dali, Ulise, Hamlet, Iisus Hristos,
poetul și umbra sa… Sunt invitații săi, sunt martorii de lecturi și scris, de
păstrat esențele în forme noi, utile Cruciatul Transmodern. Este ritual poetic în timpuri abstracte, dar
și dureros de concrete.
Despre cunoaștere, poetul afirmă că suntem în prezența unui scenariu
păpădie, unul care se poate spulbera la orice răsuflare în fața tigrului de
hârtie. „Eu întorc clepsidra-mi cu
nisip/ ca să mă pun bine cu Timpul”, afirmă poetul lăsând impresia că poate
controla clipele. Sergentul Vasile se întoarce la Epopeea sa, e mult de lucru
în lume, femeia îl așteaptă, facerea pâinii este secretul. Într-o lume paralelă
vine și poetul. El afirmă, în fața realității crude a necesității, „Meditația
și inspirația sunt/ surori-gemene”. Apoi, „Poezia și Filozofia sunt și ele
surori/ din Marea Familie a Sânzienelor”. Există comunicări între epoci, de la
vechii greci la poeții moderni ca Nichita Stănescu sau Al. Philippide. Așa se
scrie drama transmodernistă și scenariul de film miticoistoricopolitic… Aceasta
este cunoașterea definită de poet când e la muncă în câmpia de texte (Cunoașterea deplină – un scenariu păpădie -,
p. 58).
Există un model? Poemul ni-l oferă: „Cu Hamlet stau la o parolă./Și
spiritul precum o yolă/ înaintează către miez./Împărtășim același crez./ La
hanu-n care-am poposit/ e-un cărturar de ani o sută/ într-un veșmânt cam
ponosit/ și dintr-o eră revolută” (Modelul,
p. 11). În fond, povestea este aceeași,
se desfășoară între Aristotel și Șeherezada, modelul are locul lui în această
ardere numită viață.
Răspunsurile depinde de întrebări, într-un poem mai lung aflăm: Întrebări, întrebări, cu chei de aur și
scări suspendate-n absint și-n oglinda de argint (pp. 50-52). Întrebările par ușoare, au greutatea celui
care caută: „De ce-nchipui/ prin biserici/ precum magii/ ezoterici/ imne culte/
și oculte,/ prea puține/ ori prea multe?/ De ce murmuri/ ca și râul./ De ce
seceri/ vara grâul/ tot cu macii/ sângerii?” (p. 50). Autorul este și un
vânător de viziuni, susține: „Viziunile mele recuperând/ viitoarele călătorii
ale sufletului” (Regula propoziției,
p. 20). Apoi mărturisește, în continuarea ideii, poziția sa în lumile
cunoscute: „La vârsta mea, așa naiv, dar orgolios,/ mă aflu în Centrul Lumii/
încă departe de obsesia morții/ și mă solidarizez instinctiv/ cu zeii liberi,
spontani, confraterni,/ dintre cuvinte, îndrăgostiți de proporțiile/ stâlpilor,
de la Templu, eterni”. E puțină mândrie,
e siguranța ce vine din cuvintele care au fost la început, găsind sensul fără
de care toate ar cădea în ruină.
Folclorul este asimilat cu tehnica foamei de literatură în poeme fluide,
curgând de la ieri la azi spre un mâine al posibilei eternități: „ –Caut
Veșnicia, eu./ Făr de dânsa îmi e greu/ a trăi cu frica-n sân/ c-o să mor/ pe
un pripor/ / pe un plai/ gură de rai” (Balada
triadei, p. 67). Apoi încheie sub
cheile posibile ale poeziei ancestrale: „Uite cine vine/ cu ea strânsă-n
pumni:/ o ceată de alumni/ carte să-i înveți/ cu șapte peceți,/ să le
deslușești/ noime și povești./ Limba Poezească/ să te pomenească”.
Linia jocului de-a poezia în timpuri mișcate se desenează în poeme
pendulând între ritualuri păgâne, conform tradițiilor din zonă și forța
Evangheliei. Ritualul se declanșează cu posibilitatea de-a ghici viitorul în
elementele realului acut: nisip, apă, cenușă, oase, izvor, în ghizdul fântânii.
Și definește acest joc peste umbre: „este arta de a jupui Universul de/ pielea
solzoasă cu a/ labirintului borgesian” (Ritualul
dezghiocării destinului, p. 28). Totul se descoperă în Evanghelia după Ioan,
răspunsul vine în final, ar putea fi un ritual înalt, neașteptat: „Dar du-te-n
grădina-ți/ de mentă și înțolește-te ca pentru/ Înviere./ Recitește ultimele
capitole/ din Sfânta Evanghelie după Ioan” (p. 29).
Iubirea se întregește prin Gabrielle, jumătatea care absoarbe sensul,
poetul îi dedică poeme, o face delicat, punând în mișcare planetele și Luna:
„În seara asta m-am îndrăgostit/ de Lună./ Aș devora-o ca pe o alună” (Inelul pentru Gabrielle, p. 55). Făptura
se ivește în peisajul interior: „Suspendată-n orizont/ cu chipu-i blond/
frumoasa de ea,/ levitează pe deasupra/ tuturor vietăților/ ușoară dar grea”.
Luna, prin prezența ei absorbită de Soare, îi oferă inelul de argint… Semnul puterii iubirilor în „monada secundă”.
Am punctat câteva linii de forță din volum, cititorul va descoperi și alte
direcții, dar în timpul lecturilor este inițiat (dezghiocarea destinului) pentru a simți pulsul cald al zicerii
poetului în levitație.
Autorul ne oferă o prefață: Trăitor
în Ezoterezia: Modele din Scriptoria; Păpădii ajunse la maturitate; Spre lumea
de cristal; Un limbaj plin de toate înțelesurile. Prefața are, inedit, o
bibliografie, citează din Thomas S. Eliot, Cezar Ivănescu, J.L. Borges,
Constantin Noica, V. Nabokov, Roland Barthes, Louise Gluck și vizează, printre
altele, Arta poetică, Povestiri despre
om, Plăcerea textului, Dimensiunea Borges etc. La final, cititorul va avea
un Curriculum vitae despre Ion Popescu Brădiceni, profesor universitar, doctor
în filologie, ziarist, scriitor, istoric literar, eseist, adept al
transdisciplinarității, legat adânc de Târgu Jiu și de zona Olteniei. A fost debutat
de Marin Sorescu în revista „Ramuri”, 1973. Este membru al Uniunii Scriitorilor
din România, Filiala Alba-Hunedoara. A primit mai multe premii în domeniul
literar și cultural, a debutat cu Extazul
păsării de rouă (1989), publicând mai multe volume: Rob la poezie (2021); Cartea
vieții (2022); Ieșirea spre cer (2021);
Sufletul grâului (1989); Zidirea în poemul dublu (2003) etc. A
publicat mai multe cărți din domeniul istoriei literare din sfera
transmodernității, privitor la poezia română contemporană, inclusiv cartea Poetul este un rege și i se cuvine un tron
(dilogie, 2019 și 2021) etc.
Despre volumul prezent a scris Dan Adrian Popescu: „Aceasta este o carte
despre (auto)creație, despre sunetul metafizic al cuvântului și despre
libertatea absolută a poemului de a se naște din tăcere (Ultima copertă). Cititorul poate porni la vânătoarea de stiluri
dacă este pregătit să accepte riscul Paradoxului Limbii Poezești…
Constantin Stancu
*Text publicat în rev. „Plumb”, nr. 11/2025
Aurelian Sârbu - EFIGIE... „te voi recompune din foste fragmente și din fulgii așternuți la ferestre”
EFIGIE
voi deveni o carte închisă
cine știe cine
mă va răsfoi în grabă
și plictis
necunoscându-mi alfabetul
pe tine te voi așeza pe o etajeră prăfuită
cu tomuri rare
iar înaintea plecării mele
te voi piti ca pe o
antichitate
pe
pagină fără semn
cum mi-au sosit zăpezile
te voi recompune din
foste fragmente
și din fulgii așternuți la ferestre
PRINTRE VÂRSTE
m-am petrecut prin toate vârstele
printre glorii străvezii
clipa și ora
mi-au fost fugă și pas poticnit
între atâtea ape
o corabie zveltă e doar
o-nchipuire
pe lângă luntrea mea de pescar
la țărm aproape
trupul mi s-a răsfirat
peste drumul
înșelător al luminii
cu potirul gol
am închinat la stele
Aurelian Sârbu
luni, 29 decembrie 2025
LA MULȚI ANI!
Decembrie, actor sub zăpezi
În cuibul păsării, o monedă de argint,
în ochii cerului stă un tânăr cu umeri de sânge.
Toate ne cheamă la dans peste ierburi umede, arse de frig,
a venit vremea ca piroanele să-nflorească
în iarba înaltă de sub zăpezi și
lupii să se năpârlească de umbra carnivoră.
O, decembrie, un actor trist care râde la vrăbii,
spulberă rugina întunericului și ura celor
care strigă la călători.
Lumea continuă prin cei care vin, nu știm de unde,
nu știm de ce,
ni s-au mai spus toate acestea,
în grădină sunt multe istorii,
mirosul fructelor putrede le acoperă.
Luna este și ea un cuib din care au zburat
sărbătorile anului sub coloanele tainei.
Constantin Stancu ©
Trepte literare - 2025... Proces verbal: În timpului anului nu s-a întâmplat nimic deosebit, am transmis câteva mesaje, am întâlnit câțiva prieteni și iubitori de literatură, am schimbat timpurile noastre pe timpuri literare
Traficantul de cărți în câteva note literare
*„Veritabil <<traficant de cărți>>, de veghe în lanul în care
acestea rodesc, Constantin Stancu s-a impus prin distincție și eleganță, în
ipostaza de critic literar, prin delicatețe poetică, atunci când s-a refugiat
în lumea versurilor, fiind și un împătimit povestitor, nu doar prin formație
profesională, <<facând dreptate>> în nevoia noastră de a ne
cunoaște adâncimi sufletești, rămânând și „avocatul diavolului” atunci când
diavolul mai pune puțină ordine și teamă în pierderea respectului față de
frumos și valoare, căci, până la urmă, într-o reverberație dostoievskiană,
sperăm că tot frumusețea va salva lumea, atunci când ea înseamnă și morală și
estetică și sens”.
Nicolae
Băciuț, scriitor, editor, jurnalist
*„Distinsul Receptor (siglă, infra, D. R.): Şi acestui nou op al lui
Constantin Stancu i s-a ales un inspirat-metaforic titlu bine dozat ironic,
«Traficantul de cărţi», devreme ce nu există vreo astfel de persoană în
întregul spaţiu spiritual valahofon ‒ cum nici reţele de indivizi organizate
naţional / internaţional ‒ făcătoare de „comerţ ilicit cu produse-cărţi“ ca şi
când ar fi drept <<arme, droguri, organe umane pentru transplant: ficat,
inimă, pancreas, plămân, rinichi etc>>., ceea ce nu înseamnă că autorul
iese de data asta din perimetrul estetic al realismului întâlnit în „ciclul“
format deja din romanele-i apărute anterior, între anii 2016 ‒ 2021 ‒ «Vadul ars», «Migranţi fără bagaje»,
«Judecătorul şi jurnalul ars» etc. ‒, realism ce surprinde cu impresionantă
obiectivitate, cu supramăsură chiar, catastrofala, păguboasa tranziţie a
societăţii din România aflată dincoace de Revoluţia Valahă Anticomunistă din
Decembrie 1989”.
Ion Pachia-Tatomirescu,
scriitor, profesor, istoric literar
*„Firul narativ al romanului, într-o prezentare
succintă, ar fi acesta: fostul contabil Pavel Bucur, retras la pensie, este
solicitat de afaceriștii locali să își aducă o modestă contribuție la
implementarea unui proiect de interes pentru urbe, rolul său fiind de a
organiza o expoziție de carte despre Valea Albă. Acesta este un pasionat de
literatură, de viața cărților și a revistelor, chiar dacă profilul meseriei
sale era unul pragmatic. Pavel Bucur încearcă să se salveze în perioada
pandemiei prin literatură, prin puterea ei taumaturgică, de asemenea
socializând, cât era permis, cu prieteni și cunoscuți, care îl vizitau uneori
sau el însuși era invitat personal la anumite evenimente restrânse. Pe această
urzeală narativă se țese o poveste de dragoste dintre Pavel și Laura, o vecină
de bloc, cu soțul plecat demult în străinătate, cu care își împarte micile
bucurii ale vieții, șarmul femeii cucerindu-l: trupul, se pare, e un bun
conducător de eternitate”.
Lőrinczi
Francisc-Mihai, scriitor, cronicar literar,editor, profesor
*„O lume românească în schimbare, în tranziție
către capitalismul vestic, unde dorința de câștig imediat și carieră încalcă
principii etice și denaturează caractere deconspiră autorul prin personajele
sale, plasate într-un topos simbolic, Valea Albă, o zona industrială monolit,
în ruină, înlocuită cu mediul de afaceri privat. Schimbarea se observă la nivel de
mentalitate, economie, mod de viață, cultură, politică. Dacă în romanele anterioare
accentul era pus mai ales pe economia de piață ce înlocuiește una centralizată,
pe bătălia acerbă pentru supraviețuire și adaptare, acasă sau migrând în țări
occidentale, în Traficantul de cărți,
privirea critică vizează cultura marginalizată, dezinteresul față de cartea
tipărită, care își pierde rolul în societatea actuală, riscând să fie înghițită
de varianta sa virtuală, accesibilă în orice colț de lume prin conectare la
internet. Modificările planetare se resimt drastic în zona editării și promovării
cărților, autorilor, revistelor, în pierderea reperelor valorice, asaltul
mediocrității sub presiunea interesului economic individual”.
Sonia
Elvireanu, scriitor, traducător, critic literar
*„Traficantul
de cărți este o carte inspirată din realitatea contemporană, Valea Albă fiind
toposul simbol al oricărei localități românești. Ideea care-i asigură unitate
este aceea a cărții, văzută ca sursă de informație, bază a culturii, suport al
relațiilor interumane și antidot împotriva singurătății. Folosind perspectiva
narativă homodiegetică, Constantin Stancu transmite din cunoștințele sale
impresionante prin deschiderea spre domenii atît de variate, de la istorie la
religie, de la educație la cultură, de la viața literară la cea școlară etc.
Fluența stilului e asigurată și de absența ostentației, autorul prezintă și
invită cititorul să descopere un univers, fără obligația de a-i accepta
părerile. Un alt element, marcă a stilului său, este arta portretului. Printre
altele, se rețin Mimi, fata bătrînă care știa
tot ce mișcă în Valea Albă, pastorul tînăr,
cu pulover bleumarin și blugi, cu o privire ageră..., preotul ortodox cu costum obișnuit, gri, cămașă albă...,
ochii săi erau expresivi... și
primarul, Aristotel Albu, cu mustăcioară...,
costum impecabil, ținută de diplomat...,
cravată colorată, mov...”.
Mihai
Petre, scriitor, critic literar, profesor
*„La finalul lecturii acestei cărți, lăsăm să ne
cadă și nouă o lacrimă între filele sale atunci când, deodată cu autorul ei,
rostim întrebarea: <<Ce vor însemna cărțile? Dar cultura binecunoscută?>>.
Ce vom mai însemna noi, cei care scriem, dacă în viitor vor fi (deja sunt)
scriitori ipotetici care „figurează în fișierele virtuale” și cărți scrise de
inteligența artificială? <<Spaima va veni când acestui scriitor virtual
va trebui să i se atribuie premiul literar pentru „realitatea” din narațiunea
bine construită, după canoane acceptate>>, observă cu umor Constantin
Stancu.
În fața anticipării unor cataclisme ideologice,
sociale și culturale perfect posibile, ne rămâne ecoul întrebării lui
Constantin Stancu: <<Cine rezistă?>> Tot anticipativ, îmi vine în
minte și răspunsul: cei care merg înainte pe calea visului lor, cei care
continuă să citească și să scrie!”
Simona
Mihuțiu, scriitor, medic
*„Pe marginea periplului proaspătului economist
pensionar din Valea Albă, se țese o poveste cu implicații sociale impresionante
până la emotiv devastatoare. În economia combinatului căzut în dizgrație,
proaspătul ieșit la iarbă verde, iată de pildă cum vede drama principală:
<<Mi-am amintit ziua în care uzina a lichidat biblioteca strânsă în
cincizeci de ani. Compania a intrat în faliment, pe nimeni nu mai interesa
biblioteca, bibliotecarele au fost concediate primele. Prin curtea combinatului
a fost un covor de cărți de toate felurile. Muncitorii care făceau
„lichidarea”, adică strângeau fierul vechi, cuprul, toate cele bune, călcau pe
un covor de cărți. M-a durut inima când am văzut măcelul. Oamenii se grăbeau.
Nu aveau timp de cărți. Unele erau murdare de noroi, altele de ciment, altele
de praf. Timpul adunase tot praful din lume și îl așezase peste ele. Au venit
unii din zona uzinei și au mai strâns niște cărți. Era o hârtie bună pentru
aprins focul în sobe. Lichidatorul nu a putut vinde cărțile pentru preț de
deșeuri recuperabile, costul cu transportul lor la firma de recuperare ar fi
costat mult mai mult decât <<valoarea>> lor. S-a făcut un proces
verbal de distrugere, și asta a fost totul. Casarea...>>”.
Daniel
Marian, scriitor, cronicar literar, jurnalist
Munții Retezat sub un cer de diamant... Poezia frigului
Clopote harnice sub munte
Este iarnă, frigul aduce munții mai aproape,
îi poți atinge cu mâna,
miracolul acesta se întâmplă la un secol sau două…
Și nu observăm ce repede trece timpul și
ce timidă este zăpada în fața muntelui.
Zăpada acoperă urmele îngerilor pe iarba grădinii,
îngerii au fost atrași de verdele ei
care rezistate până toamna târziu.
Sunetul clopotelor harnice
mă îmbracă într-o manta sonoră.
Stau în plină ninsoare și mă năpădesc cuvintele soldaților
care au murit în toate războaiele și
neîmpăcați cu iubitelor lor…
Constantin Stancu ©
Simona Mihuțiu, CE VÂNT VĂ POARTĂ?, teatru, Editura Vatra veche, 2025. Semnal, câteva semne literare, o lume înclinată...
Tema centrală a piesei este declinul satului românesc ca spațiu identitar, social și moral. Autoarea respinge orice idealizare pastorală și propune o perspectivă lucidă, aproape necruțătoare, asupra consecințelor istorice ale sărăciei, colectivizării, tranziției postcomuniste și populismului politic. Satul apare nu doar ca victimă a deciziilor exterioare, ci și ca participant pasiv la propria degradare, incapabil să genereze mecanisme de autoapărare comunitară.”
(Doina Bălțat - Drama satului românesc contemporan
în piesa „Ce vânt vă poartă?”)
Sursa: Nicolae Băciuț/ Editura Vatra veche
vineri, 19 decembrie 2025
Hațeg, decembrie 2025... Prin luminile orașului, semne
Pe un zid făcut la
cumpănă
Pe un zid făcut la cumpănă,
Pe un zid ce nu mai cade,
Stă Domnul şi ţine în mână,
Cumpăna vie, ce tainic mai arde…
Şi El își pune cumpăna vie
În mijlocul poporului Său
O pune chiar, aici, în vie -
Şi cât de greu e greul-greu?
Şi pune cumpăna vie Domnul
Peste fiinţele noastre pieritoare,
Descoperi cât de uşor e omul,
Și păcatul se ascunde-n uitare…
Să căutăm, dar, pe Domnul
Şi astfel noi vom mai trăi,
Aşa cum trăieşte şi omul
În prezentul veşnic „a fi”…
Să-l căutăm până se mai poate,
Să-l găsim, iată, chiar acum,
Peste necazul zilei, poate,
Iisus îţi apare pe același drum…
Cu El Shaddai dreptatea-i
Apă lină, curgătoare, toată,
Nevinovăția un pârâu mai este,
Care nu seacă niciodată…
Să căutăm pe Emanuel, iată,
Trăind, astfel, în veşnicie,
În ceruri este mereu un Tată,
Care iubeşte, ne iartă, ne ştie…
Pe un zid făcut la cumpănă,
Pe un zid ce nu mai cade,
Stă Domnul şi ţine în mână,
Cumpăna care și astăzi mai arde!
Constantin Stancu ©
Abonați-vă la:
Postări (Atom)