marți, 14 aprilie 2026
Aurelian Sârbu, FELURITE GOLGOTE
,,Eli, Eli, lama
sabactani?,,
în jur
felurite Golgote
și
o mulțime de cruci
urcate la deal de-a lungul vremii mele
îmi poftesc trupul
și
duhul din urmă
Aurelian Sârbu
vineri, 10 aprilie 2026
miercuri, 8 aprilie 2026
Julieta-Carmen Pendefunda, SUB INVIZIBILĂ VOINȚĂ/ UNDER INVIZIBLE WILL, Literary Destinies - Montreal, 2026. Poezia unui martor fără instanță
Cuprinsă de noi zone de conflict, Planeta începe a se răzvrăti. Nu este doar o ficțiune apocaliptică, ci o formă de întrebare existențială: dacă răul pare orchestrat, atunci ce sens mai are inocența? Iar faptul că ea, poetesa este mamă și bunică face ca totul să se simtă mai dureros—pentru că nu e vorba doar de lume, ci de viitorul celor pe care îi iubește. Motivația poetică poate fi una puternică: nu neapărat „de ce distruge”, ci „ce dezvăluie această distrugere despre condiția umană, despre libertate, despre divin”.
Prefață — Manifestmiercuri, 1 aprilie 2026
Elisabeta Bogățan, SOȚUL MEU DE DINCOLO, Ed. Neuma, 2023
Viața, o mirare irepetabilă
Cu sinceritate și profunzime, cu tristețe și speranțe, Elisabeta Bogățan publică volumul de versuri Soțul meu de dincolo*, o poezie limpede, apărut la Editura Neuma în anul 2023. Titlul exprimă sentimentul abisal al despărțirii dintre el și ea, al ruperii perspectivei asupra vieții în carne. Partenerul de viață al poetei, scriitorul Ioan Dan Bălan, a suferit un accident miercurea, de Sfântul Andrei, conform calendarului tradițional românesc, a decedat sâmbăta, în data de 17 decembrie 2022.
Este o lamentație pe tema despărțirii definitive, a trecerii dincolo a
ființei iubite, aproape un ritual de trecere. Durerea marchează evenimentul
survenit brusc, rece și implacabil. Dincolo de durere se vede un orizont al
poeziei care marchează căutările celei în viață, caută punți, cuvinte, opere
scrise și trăite. Caută un sens pe plan existențial. Versurile ajută la
apropierea față de cel de departe, la străpungerea holografică a zidului. Poeta
remarca, la finalul cărții, o situație simetrică în ce privește destinul celor
doi. Mama i s-a născut pe pământ moldovenesc, zonă rămasă în Republica Moldova.
Ioan Dan Bălan s-a născut pe pământ moldovenesc, în partea rămasă României.
S-au întâlnit în Valea Jiului și s-au unit prin legături puternice, fiind
atrași de magnetul dragostei, al culturii, atinși de norul poeziei încă din
anul 1987. Există și un fir epic în carte, povestea care se desfășoară în jurul
evenimentului dureros de Sfântul Andrei, ghemul vieții se desfășoară de-a
lungul istoriei personale, în jurul celor doi, fără diferențe, vizibilul și
invizibilul fac posibilă epopeea.
Ion Hirghiduș, în prefața cărții, o definește ca fiind o carte specială,
cât un strigăt de durere (O carte cât un
strigăt de durere, p.7-15).
Durerea este exprimată de poetă prin mijloace artistice adânci, cu
tensiunea spirituală la maxim. Ea apelează la întreaga cultură a lumii pentru a
țipa în eternitatea de argint. Sunt evocate mai multe mituri și istorii vechi,
ele au marcat conștiința oamenilor de-a lungul timpului. Lamentația se
realizează în fața unor martori
văzuți și nevăzuți, chemați la ritualul de trecere. Styxul despărțea lumea
celor vii de lumea celor plecați, de tărâmul morții, conform doctrinelor mitice
grecești. Este chemat la apel Orfeu, care a călătorit în Infern pentru a o
readuce în lumea celor vii pe Euridice, iubita sa. Apare Sfântul Andrei, el ar
putea fi intermediarul mesajului de chemare adresat soțului de dincolo. Se
apelează la Apa Sâmbetei, cea care desparte, conform mitologiei românești,
lumea de aici de lumea celor nevii. Este invocat Bradul, simbol al Pomului
Vieții la români, conform tradițiilor acceptate și susținute de literatura,
sociologia și antropologia noastră. Bradul reprezintă pe cel veșnic viu, aflat
pe înălțimi, aproape de cer, rezistând în furtuni și zăpezi, drept și frumos,
țâșnind spre Univers. Tema celui sihastru se modelează peste prezența simbolică
a soțului plecat, poetul se retrăgea în munte pentru a rămâne în anotimpul
singurătății, pentru a medita și a prelua temele cărților sale, pentru a se
regăsi în infinitul Cosmosului. Poemele
din volum sugerează ritualul de trecere, folosit de egipteni și redat în
Cartea Morților, carte de bază a
mitologiei egiptene. Ritualul se regăsește și-n alte religii și culturi, omul a
fost preocupat din vechime de soarta sa, între aici și acolo…
Participarea martorilor la durerea poetei este una simbolică și, spiritual,
reală, Elisabeta Bogățan trăind intens sentimentul prezenței celui plecat.
Iubirea răzbate dincolo de moarte, este puntea de legătură dintre cel rămas și
cel plecat.
Problema celei care își cântă iubirea în continuare este zidul/ hotarul/ cenzura dintre viu și
neviu/ dintre a fost și este/ dintre a trăi și a plana în abis. Motivul revine
cu insistență, am putea afirma că poezia este un cântec de îmblânzit zidul
acesta, implacabil, rece, ca o sabie ce taie Universul: „lipită de zidul ce ne
desparte/ eu de o parte/ iar tu/ de cealaltă parte/ semne vechi/ din alfabete
uitate/ am să bat mereu/ în perete/ iar dacă îngeri/ în locul tău/ vor
răspunde/ mai tare-am să bat/ să răsune/ până-n niciunde” (Lipită de zidul care ne desparte, p. 61).
Cultura le-a permis și permite evadarea din mundan și străpungerea zidului
care desparte lumii vizibile de cel invizibile. Pentru ea, limitele sunt
vizibile, dureros de reale, omului îi este dat să suporte presiunea dată de
esența sa umană. Conștiința este afectată de ruperea părții, conștiința rezistă
în fața morții, pătrunde dincolo prin mijloace spirituale.
Plecarea soțului este redusă la esențe, a plecat fără bagajul sufletesc
care i-a dat identitatea, fără instrumentele de scris, au rămas cuvintele vii,
în cărțile scrise pe suport de hârtie. Vii gol în lume, pleci gol, dar cu o
identitate amprentată de propria spiritualitate, cea dintre naștere și moarte.
El rămâne soțul de dincolo, dincolo de „hotarul de răcoare și fum”, ea
rămâne în lumea de țărână (tină) din care am fost creați. Cele două jumătăți se
întregesc dincolo de limite: „eu rămân/ în lumea de tină/ să-mi cânt iubirea/
ciudată/ jumătate înrădăcinată/ aici/ în Samsara/ jumătate dincolo/ peste
hotar/ revărsată” (Soțul meu de dincolo,
p. 31).
Cel plecat poate dobândi un nou trup, mai proaspăt, mai curat: „într-o
primăvară/ pe la măsurat/ în vremurile/ ce stau/ să vină/ trup nou/ scăldat în
lumină” (Ți-ai semănat trupul, p.
45).
Ea apelează la Creator, se clatină în timpul efemer, chiar „pe hotarul ca o
părere/ dintre azi și ieri…” (Mă
împresoară încă, p. 74). Lumina pare o durere adâncă, tot mai adâncă…
Într-un timp ancestral, cel al mineralelor și al eternității pure, poeta
afirmă: „îngenunchez la brad/ și plâng/ și-i cer/ să mi te-aducă/ iar/ de după
hotar/din pământ/ sau din cer/… /să te-ntrupeze iar/ din pământ/ din eter” (Rugăciune la brad, p. 36). Pendulând
între idolatrie, credință, realism, între posibil/ imposibil, între absolut și
relativ, poeta apelează la acest simbol, bradul.
Se sugerează prezența absenței, mai adâncă decât neantul aparent. Destinul
omului pare scris dinainte, oricum, moartea și iubirea sunt certitudini care se
percep în carne: „o viață de om/ e-o mirare/ irepetabilă/ înțeleg/ nu pot să
leg/ și să dezleg/ ghemul vieții/ nicicum/ se deșiră singur/ pe drum” (Ghemul vieții, p. 25).
Chemarea celei rămase are sens doar apelând la simboluri, semne, mit,
tradiții, ritualuri, cântec, poezie, cuvânt. Invizibilul devine vizibil în
felul acesta, durerea se preschimbă-n speranță. Iubirea are chei care permit
deschiderea ușilor aparent închise. Spiritul biruie materia din care suntem
făcuți pentru a simți durere și iubire.
Elisabeta Bogățan este o poetă harnică, prezentă în antologii de poezie,
traducător talentat, a scris despre teme folclorice, are studii etnografice, a
publicat studii literare în volum, a colaborat cu scriitori din alte culturi,
mai ales cea franceză, are numeroase premii internaționale, deține TITLUL DE
CAVALER AL POEZIEI (2008). La final sunt redate câteva date biobibliografice
despre scriitoare. Ion Hirghiduș reținea în prefață: „Remarcăm pe parcursul
întregii cărți o sensibilitate poetică deosebită, redată în versuri aparent
simple, dar de o mare profunzime. Poezia este ridicată la rang de regină, iar
durerea, specifică acestei lumi, creează o aură a sufletelor-pereche destinate
să fie mereu împreună” (p. 15).
Sufletele rămân pereche, fiecare de partea lui de existență, cu speranța de
a râde și a visa împreună: „cum să mă uit la tine/ ca-ntr-o oglindă/ ce poate/
întreagă/ să mă cuprindă/ cum să mai vibrăm/ pe aceeași lungime de undă/ prin
hotarul înălțat/ să ne-ascundă” (Suflete
pereche, p. 69).
Constantin Stancu
*Text publicat în rev. Semne, decembrie, 2026
*Elisabeta Bogățan, Soțul meu de
dincolo, poezie, 87 pagini, Apahida: Editura Neuma, 2023. Cuvânt înainte de
Ion Hirghiduș; coperta: Charon traversând Styxul, tablou de Joachim Patenier,
1515.
Aurelian Sârbu - Felurite Golgote... Poezia în sărbătoare
,,Eli, Eli, lama
sabactani?,,
în jur
felurite Golgote
și
o mulțime de cruci
urcate la deal de-a lungul vremii mele
îmi poftesc trupul
și
duhul din urmă
Aurelian Sârbu
vineri, 27 martie 2026
Poetul în acceleratul de noapte... Când Nichita face naveta între ieri și azi
![]() |
| Nichita Stănescu |
Singurătatea
se dăruie cu toate oglinzile deodată,
până apari tu, petala de crin uitata în acceleratul de noapte,
cu sticla de şampanie în mâini,
o şampanie cu fermoar, o
sticla cu sertare.
Mă botezi Salvador Dali, apoi îmi spui:
“- Strecoară-te-n sticla
pentru şampanie,
aşteaptă câteva
eternităţi,
apoi te voi bea cu
pofta, cu iubire,
pentru ca viaţa să-mi
pară frumoasă...
pentru ca tu
sa nu mai mori cu poemul pe umeri...”.
Constantin Stancu©
miercuri, 25 martie 2026
Nicolae Băciuț, Nichita Stănescu – Memoria asasină/ Antologie critică de Nicolae Băciuț, 172 pagini, Editura Vatra veche, 2025. Când Frumusețea va salva lumea!
„Frumusețea va salva până la urmă lumea”…
(Nicolae Băciuț, Nichita Stănescu – Memoria asasină/
Antologie critică de Nicolae Băciuț, 172 pagini, Editura Vatra veche,
2025).
Nicolae Băciuț a ales un titlu potrivit pentru antologia
critică dedicată lui Nichita Stănescu: Memoria
asasină. Cartea a apărut la Editura Vatra veche, în anul 2025, se adaugă
unor proiecte anterioare dedicate aceluiași poet. Titlul face legătura între antologie,
poezia acestuia, poporul poeților de limba română, leagă lucrurile în istoria
literară. Evident, Nichita este un moment aparte, el adună în opera sa
eforturile anterioare ale tuturor poeților, le împlinește și deschide noua
paradigmă în poezia română. Este un punct de tensiune și un punct de evadare,
versul nu putea fi ținut în lesa formalismului și înghesuit în doctrine
literare, el se naște din viață și duce viața mai departe. Titlul este potrivit
și ca mesaj. În fond, memoria ne ajută să păstrăm valorile, dar tot memoria ne
poate provoca la distrugerea trecutului, spre un „cancel culture”, termen atât
de controversat în cultura universală. Depinde dar ce fel de memorie ne asumăm,
una care valorifică experiența anterioară și ne ajută să fim „trimbulinzi”, sau
una care ne provoacă la autodistrugere. De fapt, în poemul cu același titlu,
Nichita Stănescu scria: „Și nimic nu era drept, nici simplu, nici sacru/ în
după amiaza cu berării./ Secundele din jur, după masacru/ lent putrezeau în ore
grase, groase, vii” (Memoria asasină,
p.5). Cineva spunea, inspirat, o carte o poți distruge nu numai dându-i foc, o
poți distruge și dacă nu o citești… De observat, poemul începe cu o afirmație
aproximativ șocantă: „Privirea nu era dreaptă, dimpotrivă,/ putea ocoli, putea
traversa/ colțul cu stâlp, întunecata ogivă,/ somnul întrerupt, sub nemișcata
stea”. Cu alte cuvinte, momentul Nichita poate fi considerat o secundă în
infinitatea timpului de limba română, dar în planul complex al timpului s-ar fi
putut pierde…
Nicolae Băciuț aduce un argument pertinent: memoria ca izvor și ne prezintă momentul
31 martie, ziua de naștere a poetului, alături de 15 ianuarie, Ziua Culturii
Române, sub arcadele lui Eminescu. Avem un punct de reper în timp, primăvara
care a evitat o păcăleală în literatura română. Tot autorul antologiei ne reamintește
că au mai apărut și alte cărți dedicate lui: Nichita Stănescu printre întrebări, Orizonturi și viziuni, Întoarcerea lui Enghidu etc.
Această antologie aduce texte despre poet din punctul de
vedere și al altor scriitori, ei au mărturisit ce a însemnat Nichita pentru ei,
ce ar putea însemna pentru alte generații. Este o carte așezată în rama unei
„critici” de suflet, cu vârful inimii și observă: „…numărul celor care contestă opera lui Nichita Stănescu nu va fi
niciodată mai mare decât al celor care apreciază valoarea acesteia” (p. 7).
Autorul antologiei ne arată că există Ora
de vară a poeziei, la sfârșit de martie, în Ploiești, se desfășoară
Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, acesta generând o
istorie a unui prezent continuu în literatură. Ecaterina Țarălungă punctează
câteva pagini din Enciclopedia Literaturii Române (pp.296-297) dedicate
poetului, arătând câteva din etapele vieții (31.03.1933-13.12.1983), esența
operei sale, amintind câteva din volumele intrate în lista canonică văzută și
nevăzută: Sensul iubirii (1960); 11 elegii (1966); Noduri și semne (1982) etc. Plus Premiul Cununa de Aur la
Festivalul Serile Poetice de la Struga (1982). Nicolae Băciuț punctează
momentul Starea poeziei (1975),
despre carte afirmă: „Nici nu m-am gândit atunci că această carte îmi va marca
într-o atât de mare măsură drumul meu în viață, că odată cu ea a început în
mine o lume, o altă lume pe care mi-o doreau alții” (p.12). Tot în același an,
poetul a fost distins cu Premiul Herder. Putem adăuga: pentru Nichita fiecare
premiu are povestea sa, generând povestea atâtor poeți din patria limbii
române.
Cartea ne introduce în fenomenul Nichita, tratează Vămile
memoriei, Memoria poeziei, are Ecouri
venite din partea celor care iubesc literatura. O paletă de teme, idei,
mărturii, rememorări. Scriitori din generații diferite aduc câteva texte despre
aceste teme. Avem reîntoarcerea poetului, mesaje din boema română, semne despre
sărbătoarea poeziei, un peisaj spiritual lăuntric, modernismul unei opere, iubind
poetul, poezia. Sunt analizate mai multe motive care au modelat zicerea
acestuia: motivul ploii, motivul zborului, iubirea, dinamismul toamnei. Apoi, intrată
în canonul literar: „Limba română patria mea”. Proiectul este văzut ca necesar,
mereu oportun în mecanismele poeziei române. Un moment în care te poți întâlni
cu poetul, pur și simplu, cuvintele trecând prin necuvinte. Contribuția
autorului antologiei este esențială, a dat ritmul, ne reîntoarce la miturile
fundamentale ale poeziei, ne poartă prin istoria literară pentru a genera
istorie literară. Cei care au răspuns invitației de a participa la proiect au
făcut-o cu generozitate și au adăugat timp cuvintelor alese cu inima. Generația
de astăzi, rătăcită în tranziția unui prezent de mucava, va putea înțelege că
viața stă la baza poeziei, cu sentimente, cu iubiri, cu memoria care poate
înălța, precum zborul; cu memoria care poate duce la cădere, la frângerea
aripii, poetul având o singură aripă, cealaltă vine din miracolul poetic, la
limita dintre ritual, certitudine, curgere.
Silviu Guga ne prezintă aventura cunoașterii poetului,
are „O samă de cuvinte despre Nichita Stănescu”, prefigurând o posibilă istorie
literară. Dureros, el își amintește cum a pierdut un volum de versuri cu
autograf, Alfa, unul care s-a punctat
într-o întâlnire cu boema literară. Aceste întâlniri au devenit „legende”,
mărturisește scriitorul (p. 39). Nicolae Băciuț punctează și el întâlnirile cu
Nichita, momente de sărbătoare, rememorând momentul în care a călătorit la
Struga, locul unde a fost încoronat poetul, o poveste care iese din tipare, ținând
cont și de vremea în care s-a produs, cu multe restricții și cenzuri. Apoi
momentul în care poetul i-a făcut un portret, semn al iubirii de oameni, unul
de pus în rama inimii: „Al Meu privit De Al Său” (p. 22).
Cei care au scris câteva fraze despre poezia acelui
moment, despre poet, au avut capacitatea de a reține versuri memorabile,
intrate în memoria literară, puncte de reper în templul limbii române.
„Plutea o floare de
tei/ înăuntrul unei gândiri abstracte” (Marin Iancu, p. 60).
„Nu am mai văzut
niciodată atâta cer la un loc,/ el curgea prin mine,/ și mă prefăcea în cer”
(Prof. dr. Valeria Bilț, p. 69).
„Scrierea este
totul./ Peștele este o literă/ în alfabetul mării./ O frază sunt păsările în
zbor./ Totul e scriere./ Totul e de citit” (A.I. Brumaru, p. 77).
„A te sprijini de
propria ta țară/ când, omule, ești singur, când ești bântuit de neiubire”
(Valentin Marica, p. 114).
Ca într-o procedură de vindecare prin metode neconvenționale,
Simona Mihuțiu, remarca în textul despre receptarea operei poetului: „În lirica
stănesciană, orice parte, materială sau spirituală, are culoarea sa. Nichita nu
a fost doar un sculptor de cuvinte, ci a fost și un pictor excelent, zugrăvind
sentimente și concepte ideatice în culori, realizând imagini poetice vibrante,
menite să accentueze tema, emoția, ideea” (p. 130).
Exemplele pot continua, o carte de citit în liniște, de
regăsire și evadare din uitare. Autorul antologiei a ținut să precizeze: „Am
încercat să adun între coperțile de carte mărturii vechi și noi despre poetul
care a marcat decisiv devenirea poeziei românești în a doua jumătate a
secolului al XX-lea, dar nici secolul al XXI-lea nu pare să îi fi găsit
înlocuitor” (p. 7).
Apoi a concluzionat: „Dar frumusețea va salva până la
urmă lumea, nu?”
Constantin Stancu
Ianuarie 2026
*Autorii antologiei: Nicolae Băciuț, Ecaterina Țarălungă,
Luminița Cornea, Ion Andreiță, M.N. Rusu, Daniel Mihu, Silviu Guga, Tănasă
Valeriu, Răzvan Duncan, Marin Iancu, Victoria Bilț, A.I. Brumaru, Gina-Emanuela
Bârzoi, Valentin Marica, Cezarina Adamescu, Angela Melania Cristea, Simona
Mihuțiu, Cristian Tătar, Ligia Ungur, Ionuț Prodan, Michelle Barella, Vlad
Blăjan, Ioana Bloj, Rozalia Truță, Codruța Băciuț, Livia Fumurescu, Cătălin
Enică. Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuț. Coperta Nicolae Băciuț.



-2.jpg)


.jpg)


















