marți, 14 aprilie 2026

miercuri, 8 aprilie 2026

Constantin Stancu - Atât am dorit să vă spun: Ultima săptămână în care s-a spus totul, s-a trăit totul în moarte, s-a murit totul în viață...


 

Eveniment - Colocviul Național de Memorialistică și Eseu „Ion D. Sîrbu” , Petroșani, 16-17 aprilie 2026


 

Julieta-Carmen Pendefunda, SUB INVIZIBILĂ VOINȚĂ/ UNDER INVIZIBLE WILL, Literary Destinies - Montreal, 2026. Poezia unui martor fără instanță

Cuprinsă de noi zone de conflict, Planeta începe a se răzvrăti. Nu este doar o ficțiune apocaliptică, ci o formă de întrebare existențială: dacă răul pare orchestrat, atunci ce sens mai are inocența? Iar faptul că ea, poetesa este mamă și bunică face ca totul să se simtă mai dureros—pentru că nu e vorba doar de lume, ci de viitorul celor pe care îi iubește. Motivația poetică poate fi una puternică: nu neapărat „de ce distruge”, ci „ce dezvăluie această distrugere despre condiția umană, despre libertate, despre divin”.
 

Prefață — Manifest

Nu este un volum despre sfârșitul lumii. 
Este un volum despre imposibilitatea de a accepta 
sfârșitul ca fiind justificat.
Trăim într-un timp în care deciziile par umane, dar consecințele lor depășesc orice măsură a umanului. Războaiele nu mai sunt accidente ale istoriei, ci devin structuri. Distrugerea nu mai apare ca excepție, ci ca mecanism.

Și atunci întrebarea nu mai este cine decide, ci dacă decizia mai aparține cuiva.

(Fragmente din carte)

Semnal - Revista „Glas râmnicean”, nr. 213-214. Semnal, lecturi libere pe sit-ul revistei. De la Grigore Vieru la Constantin Brâncuși


 

miercuri, 1 aprilie 2026

RĂSUNETUL CULTURAL, nr. 4/2026. Semnal, câteva semne de sărbători

Sursa: Menuț Maximinian
 

Elisabeta Bogățan, SOȚUL MEU DE DINCOLO, Ed. Neuma, 2023

 

Viața, o mirare irepetabilă

 

Cu sinceritate și profunzime, cu tristețe și speranțe, Elisabeta Bogățan publică volumul de versuri Soțul meu de dincolo*, o poezie limpede, apărut la Editura Neuma în anul 2023. Titlul exprimă sentimentul abisal al despărțirii dintre el și ea, al ruperii perspectivei asupra vieții în carne. Partenerul de viață al poetei, scriitorul Ioan Dan Bălan, a suferit un accident miercurea, de Sfântul Andrei, conform calendarului tradițional românesc, a decedat sâmbăta, în data de 17 decembrie 2022.


Este o lamentație pe tema despărțirii definitive, a trecerii dincolo a ființei iubite, aproape un ritual de trecere. Durerea marchează evenimentul survenit brusc, rece și implacabil. Dincolo de durere se vede un orizont al poeziei care marchează căutările celei în viață, caută punți, cuvinte, opere scrise și trăite. Caută un sens pe plan existențial. Versurile ajută la apropierea față de cel de departe, la străpungerea holografică a zidului. Poeta remarca, la finalul cărții, o situație simetrică în ce privește destinul celor doi. Mama i s-a născut pe pământ moldovenesc, zonă rămasă în Republica Moldova. Ioan Dan Bălan s-a născut pe pământ moldovenesc, în partea rămasă României. S-au întâlnit în Valea Jiului și s-au unit prin legături puternice, fiind atrași de magnetul dragostei, al culturii, atinși de norul poeziei încă din anul 1987. Există și un fir epic în carte, povestea care se desfășoară în jurul evenimentului dureros de Sfântul Andrei, ghemul vieții se desfășoară de-a lungul istoriei personale, în jurul celor doi, fără diferențe, vizibilul și invizibilul fac posibilă epopeea.

Ion Hirghiduș, în prefața cărții, o definește ca fiind o carte specială, cât un strigăt de durere (O carte cât un strigăt de durere, p.7-15).

Durerea este exprimată de poetă prin mijloace artistice adânci, cu tensiunea spirituală la maxim. Ea apelează la întreaga cultură a lumii pentru a țipa în eternitatea de argint. Sunt evocate mai multe mituri și istorii vechi, ele au marcat conștiința oamenilor de-a lungul timpului. Lamentația se realizează în fața unor martori văzuți și nevăzuți, chemați la ritualul de trecere. Styxul despărțea lumea celor vii de lumea celor plecați, de tărâmul morții, conform doctrinelor mitice grecești. Este chemat la apel Orfeu, care a călătorit în Infern pentru a o readuce în lumea celor vii pe Euridice, iubita sa. Apare Sfântul Andrei, el ar putea fi intermediarul mesajului de chemare adresat soțului de dincolo. Se apelează la Apa Sâmbetei, cea care desparte, conform mitologiei românești, lumea de aici de lumea celor nevii. Este invocat Bradul, simbol al Pomului Vieții la români, conform tradițiilor acceptate și susținute de literatura, sociologia și antropologia noastră. Bradul reprezintă pe cel veșnic viu, aflat pe înălțimi, aproape de cer, rezistând în furtuni și zăpezi, drept și frumos, țâșnind spre Univers. Tema celui sihastru se modelează peste prezența simbolică a soțului plecat, poetul se retrăgea în munte pentru a rămâne în anotimpul singurătății, pentru a medita și a prelua temele cărților sale, pentru a se regăsi în infinitul Cosmosului. Poemele  din volum sugerează ritualul de trecere, folosit de egipteni și redat în Cartea Morților, carte de bază a mitologiei egiptene. Ritualul se regăsește și-n alte religii și culturi, omul a fost preocupat din vechime de soarta sa, între aici și acolo… 

Participarea martorilor la durerea poetei este una simbolică și, spiritual, reală, Elisabeta Bogățan trăind intens sentimentul prezenței celui plecat. Iubirea răzbate dincolo de moarte, este puntea de legătură dintre cel rămas și cel plecat.

Problema celei care își cântă iubirea în continuare este zidul/ hotarul/ cenzura dintre viu și neviu/ dintre a fost și este/ dintre a trăi și a plana în abis. Motivul revine cu insistență, am putea afirma că poezia este un cântec de îmblânzit zidul acesta, implacabil, rece, ca o sabie ce taie Universul: „lipită de zidul ce ne desparte/ eu de o parte/ iar tu/ de cealaltă parte/ semne vechi/ din alfabete uitate/ am să bat mereu/ în perete/ iar dacă îngeri/ în locul tău/ vor răspunde/ mai tare-am să bat/ să răsune/ până-n niciunde” (Lipită de zidul care ne desparte, p. 61).

Cultura le-a permis și permite evadarea din mundan și străpungerea zidului care desparte lumii vizibile de cel invizibile. Pentru ea, limitele sunt vizibile, dureros de reale, omului îi este dat să suporte presiunea dată de esența sa umană. Conștiința este afectată de ruperea părții, conștiința rezistă în fața morții, pătrunde dincolo prin mijloace spirituale.

Plecarea soțului este redusă la esențe, a plecat fără bagajul sufletesc care i-a dat identitatea, fără instrumentele de scris, au rămas cuvintele vii, în cărțile scrise pe suport de hârtie. Vii gol în lume, pleci gol, dar cu o identitate amprentată de propria spiritualitate, cea dintre naștere și moarte.

El rămâne soțul de dincolo, dincolo de „hotarul de răcoare și fum”, ea rămâne în lumea de țărână (tină) din care am fost creați. Cele două jumătăți se întregesc dincolo de limite: „eu rămân/ în lumea de tină/ să-mi cânt iubirea/ ciudată/ jumătate înrădăcinată/ aici/ în Samsara/ jumătate dincolo/ peste hotar/ revărsată” (Soțul meu de dincolo, p. 31).   

Cel plecat poate dobândi un nou trup, mai proaspăt, mai curat: „într-o primăvară/ pe la măsurat/ în vremurile/ ce stau/ să vină/ trup nou/ scăldat în lumină” (Ți-ai semănat trupul, p. 45).   

Ea apelează la Creator, se clatină în timpul efemer, chiar „pe hotarul ca o părere/ dintre azi și ieri…” (Mă împresoară încă, p. 74). Lumina pare o durere adâncă, tot mai adâncă…

Într-un timp ancestral, cel al mineralelor și al eternității pure, poeta afirmă: „îngenunchez la brad/ și plâng/ și-i cer/ să mi te-aducă/ iar/ de după hotar/din pământ/ sau din cer/… /să te-ntrupeze iar/ din pământ/ din eter” (Rugăciune la brad, p. 36). Pendulând între idolatrie, credință, realism, între posibil/ imposibil, între absolut și relativ, poeta apelează la acest simbol, bradul. Se sugerează prezența absenței, mai adâncă decât neantul aparent. Destinul omului pare scris dinainte, oricum, moartea și iubirea sunt certitudini care se percep în carne: „o viață de om/ e-o mirare/ irepetabilă/ înțeleg/ nu pot să leg/ și să dezleg/ ghemul vieții/ nicicum/ se deșiră singur/ pe drum” (Ghemul vieții, p. 25).

Chemarea celei rămase are sens doar apelând la simboluri, semne, mit, tradiții, ritualuri, cântec, poezie, cuvânt. Invizibilul devine vizibil în felul acesta, durerea se preschimbă-n speranță. Iubirea are chei care permit deschiderea ușilor aparent închise. Spiritul biruie materia din care suntem făcuți pentru a simți durere și iubire.

Elisabeta Bogățan este o poetă harnică, prezentă în antologii de poezie, traducător talentat, a scris despre teme folclorice, are studii etnografice, a publicat studii literare în volum, a colaborat cu scriitori din alte culturi, mai ales cea franceză, are numeroase premii internaționale, deține TITLUL DE CAVALER AL POEZIEI (2008). La final sunt redate câteva date biobibliografice despre scriitoare. Ion Hirghiduș reținea în prefață: „Remarcăm pe parcursul întregii cărți o sensibilitate poetică deosebită, redată în versuri aparent simple, dar de o mare profunzime. Poezia este ridicată la rang de regină, iar durerea, specifică acestei lumi, creează o aură a sufletelor-pereche destinate să fie mereu împreună” (p. 15).

Sufletele rămân pereche, fiecare de partea lui de existență, cu speranța de a râde și a visa împreună: „cum să mă uit la tine/ ca-ntr-o oglindă/ ce poate/ întreagă/ să mă cuprindă/ cum să mai vibrăm/ pe aceeași lungime de undă/ prin hotarul înălțat/ să ne-ascundă” (Suflete pereche, p. 69).  

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. Semne, decembrie, 2026

 

*Elisabeta Bogățan, Soțul meu de dincolo, poezie, 87 pagini, Apahida: Editura Neuma, 2023. Cuvânt înainte de Ion Hirghiduș; coperta: Charon traversând Styxul, tablou de Joachim Patenier, 1515.

 

Vatra veche, nr. 3/2026. Semnal, sumar, luna poeziei cu Nichita Stănescu și Ana Blandiana. Literatura sub umbrela istoriei literare



 

Dumitru Sîrghie - Anatomia Sacrului, despre poezia lui Ioan Dan Bălan, la Petroșani: Editura Fundației Culturale „Ion D Sârbu”, 2026 Semnal, câteva note



 

Aurelian Sârbu - Felurite Golgote... Poezia în sărbătoare

 

,,Eli, Eli, lama sabactani?,,




 

în jur

     felurite Golgote

     și o mulțime de cruci

     urcate la deal de-a lungul vremii mele

     îmi poftesc trupul

     și duhul din urmă

 

Aurelian Sârbu

vineri, 27 martie 2026

Poetul în acceleratul de noapte... Când Nichita face naveta între ieri și azi

Nichita Stănescu

 

Singurătatea se dăruie cu toate oglinzile deodată,

            până apari tu, petala de crin  uitata în acceleratul  de noapte,

            cu sticla de şampanie în mâini,

                        o şampanie cu fermoar, o sticla cu sertare.

 

                        Mă botezi Salvador Dali, apoi îmi spui:

 

                        “- Strecoară-te-n sticla pentru şampanie,

                        aşteaptă câteva eternităţi,

                        apoi te voi bea cu pofta, cu iubire,

                        pentru ca viaţa să-mi pară frumoasă...

     pentru ca tu sa nu mai mori cu poemul pe umeri...”.  


Constantin Stancu©

Constantin Stancu, Poeme de adio sub un steag pe un turn înclinat



Sursa: Revista „Semne”, Deva, dec. 2025
 

Doina Bălțat, URMELE DESCULȚE ALE COPILĂRIEI, versuri, Ed. Vatra veche, 2026. Semnal, câteva note



 

Revista „Acolada”, nr. 1(220)/2026. Semnal, sumar, literatura cu și fără literatură


 

miercuri, 25 martie 2026

Nicolae Băciuț, Nichita Stănescu – Memoria asasină/ Antologie critică de Nicolae Băciuț, 172 pagini, Editura Vatra veche, 2025. Când Frumusețea va salva lumea!

 

„Frumusețea va salva până la urmă lumea”…

 

(Nicolae Băciuț, Nichita Stănescu – Memoria asasină/ Antologie critică de Nicolae Băciuț, 172 pagini, Editura Vatra veche, 2025).



 

Nicolae Băciuț a ales un titlu potrivit pentru antologia critică dedicată lui Nichita Stănescu: Memoria asasină. Cartea a apărut la Editura Vatra veche, în anul 2025, se adaugă unor proiecte anterioare dedicate aceluiași poet. Titlul face legătura între antologie, poezia acestuia, poporul poeților de limba română, leagă lucrurile în istoria literară. Evident, Nichita este un moment aparte, el adună în opera sa eforturile anterioare ale tuturor poeților, le împlinește și deschide noua paradigmă în poezia română. Este un punct de tensiune și un punct de evadare, versul nu putea fi ținut în lesa formalismului și înghesuit în doctrine literare, el se naște din viață și duce viața mai departe. Titlul este potrivit și ca mesaj. În fond, memoria ne ajută să păstrăm valorile, dar tot memoria ne poate provoca la distrugerea trecutului, spre un „cancel culture”, termen atât de controversat în cultura universală. Depinde dar ce fel de memorie ne asumăm, una care valorifică experiența anterioară și ne ajută să fim „trimbulinzi”, sau una care ne provoacă la autodistrugere. De fapt, în poemul cu același titlu, Nichita Stănescu scria: „Și nimic nu era drept, nici simplu, nici sacru/ în după amiaza cu berării./ Secundele din jur, după masacru/ lent putrezeau în ore grase, groase, vii” (Memoria asasină, p.5). Cineva spunea, inspirat, o carte o poți distruge nu numai dându-i foc, o poți distruge și dacă nu o citești… De observat, poemul începe cu o afirmație aproximativ șocantă: „Privirea nu era dreaptă, dimpotrivă,/ putea ocoli, putea traversa/ colțul cu stâlp, întunecata ogivă,/ somnul întrerupt, sub nemișcata stea”. Cu alte cuvinte, momentul Nichita poate fi considerat o secundă în infinitatea timpului de limba română, dar în planul complex al timpului s-ar fi putut pierde…

Nicolae Băciuț aduce un argument pertinent: memoria ca izvor și ne prezintă momentul 31 martie, ziua de naștere a poetului, alături de 15 ianuarie, Ziua Culturii Române, sub arcadele lui Eminescu. Avem un punct de reper în timp, primăvara care a evitat o păcăleală în literatura română. Tot autorul antologiei ne reamintește că au mai apărut și alte cărți dedicate lui: Nichita Stănescu printre întrebări, Orizonturi și viziuni, Întoarcerea lui Enghidu etc.

Această antologie aduce texte despre poet din punctul de vedere și al altor scriitori, ei au mărturisit ce a însemnat Nichita pentru ei, ce ar putea însemna pentru alte generații. Este o carte așezată în rama unei „critici” de suflet, cu vârful inimii și observă: „…numărul celor care contestă opera lui Nichita Stănescu nu va fi niciodată mai mare decât al celor care apreciază valoarea acesteia” (p. 7). Autorul antologiei ne arată că există Ora de vară a poeziei, la sfârșit de martie, în Ploiești, se desfășoară Festivalul Internațional de Poezie „Nichita Stănescu”, acesta generând o istorie a unui prezent continuu în literatură. Ecaterina Țarălungă punctează câteva pagini din Enciclopedia Literaturii Române (pp.296-297) dedicate poetului, arătând câteva din etapele vieții (31.03.1933-13.12.1983), esența operei sale, amintind câteva din volumele intrate în lista canonică văzută și nevăzută: Sensul iubirii (1960); 11 elegii (1966); Noduri și semne (1982) etc. Plus Premiul Cununa de Aur la Festivalul Serile Poetice de la Struga (1982). Nicolae Băciuț punctează momentul Starea poeziei (1975), despre carte afirmă: „Nici nu m-am gândit atunci că această carte îmi va marca într-o atât de mare măsură drumul meu în viață, că odată cu ea a început în mine o lume, o altă lume pe care mi-o doreau alții” (p.12). Tot în același an, poetul a fost distins cu Premiul Herder. Putem adăuga: pentru Nichita fiecare premiu are povestea sa, generând povestea atâtor poeți din patria limbii române. 

Cartea ne introduce în fenomenul Nichita, tratează Vămile memoriei, Memoria poeziei, are Ecouri venite din partea celor care iubesc literatura. O paletă de teme, idei, mărturii, rememorări. Scriitori din generații diferite aduc câteva texte despre aceste teme. Avem reîntoarcerea poetului, mesaje din boema română, semne despre sărbătoarea poeziei, un peisaj spiritual lăuntric, modernismul unei opere, iubind poetul, poezia. Sunt analizate mai multe motive care au modelat zicerea acestuia: motivul ploii, motivul zborului, iubirea, dinamismul toamnei. Apoi, intrată în canonul literar: „Limba română patria mea”. Proiectul este văzut ca necesar, mereu oportun în mecanismele poeziei române. Un moment în care te poți întâlni cu poetul, pur și simplu, cuvintele trecând prin necuvinte. Contribuția autorului antologiei este esențială, a dat ritmul, ne reîntoarce la miturile fundamentale ale poeziei, ne poartă prin istoria literară pentru a genera istorie literară. Cei care au răspuns invitației de a participa la proiect au făcut-o cu generozitate și au adăugat timp cuvintelor alese cu inima. Generația de astăzi, rătăcită în tranziția unui prezent de mucava, va putea înțelege că viața stă la baza poeziei, cu sentimente, cu iubiri, cu memoria care poate înălța, precum zborul; cu memoria care poate duce la cădere, la frângerea aripii, poetul având o singură aripă, cealaltă vine din miracolul poetic, la limita dintre ritual, certitudine, curgere.

Silviu Guga ne prezintă aventura cunoașterii poetului, are „O samă de cuvinte despre Nichita Stănescu”, prefigurând o posibilă istorie literară. Dureros, el își amintește cum a pierdut un volum de versuri cu autograf, Alfa, unul care s-a punctat într-o întâlnire cu boema literară. Aceste întâlniri au devenit „legende”, mărturisește scriitorul (p. 39). Nicolae Băciuț punctează și el întâlnirile cu Nichita, momente de sărbătoare, rememorând momentul în care a călătorit la Struga, locul unde a fost încoronat poetul, o poveste care iese din tipare, ținând cont și de vremea în care s-a produs, cu multe restricții și cenzuri. Apoi momentul în care poetul i-a făcut un portret, semn al iubirii de oameni, unul de pus în rama inimii: „Al Meu privit De Al Său” (p. 22).

Cei care au scris câteva fraze despre poezia acelui moment, despre poet, au avut capacitatea de a reține versuri memorabile, intrate în memoria literară, puncte de reper în templul limbii române.

„Plutea o floare de tei/ înăuntrul unei gândiri abstracte” (Marin Iancu, p. 60).

„Nu am mai văzut niciodată atâta cer la un loc,/ el curgea prin mine,/ și mă prefăcea în cer” (Prof. dr. Valeria Bilț, p. 69).

„Scrierea este totul./ Peștele este o literă/ în alfabetul mării./ O frază sunt păsările în zbor./ Totul e scriere./ Totul e de citit” (A.I. Brumaru, p. 77).

„A te sprijini de propria ta țară/ când, omule, ești singur, când ești bântuit de neiubire” (Valentin Marica, p. 114).

Ca într-o procedură de vindecare prin metode neconvenționale, Simona Mihuțiu, remarca în textul despre receptarea operei poetului: „În lirica stănesciană, orice parte, materială sau spirituală, are culoarea sa. Nichita nu a fost doar un sculptor de cuvinte, ci a fost și un pictor excelent, zugrăvind sentimente și concepte ideatice în culori, realizând imagini poetice vibrante, menite să accentueze tema, emoția, ideea” (p. 130).

Exemplele pot continua, o carte de citit în liniște, de regăsire și evadare din uitare. Autorul antologiei a ținut să precizeze: „Am încercat să adun între coperțile de carte mărturii vechi și noi despre poetul care a marcat decisiv devenirea poeziei românești în a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar nici secolul al XXI-lea nu pare să îi fi găsit înlocuitor” (p. 7).

Apoi a concluzionat: „Dar frumusețea va salva până la urmă lumea, nu?”

 

Constantin Stancu

Ianuarie 2026  

 

*Autorii antologiei: Nicolae Băciuț, Ecaterina Țarălungă, Luminița Cornea, Ion Andreiță, M.N. Rusu, Daniel Mihu, Silviu Guga, Tănasă Valeriu, Răzvan Duncan, Marin Iancu, Victoria Bilț, A.I. Brumaru, Gina-Emanuela Bârzoi, Valentin Marica, Cezarina Adamescu, Angela Melania Cristea, Simona Mihuțiu, Cristian Tătar, Ligia Ungur, Ionuț Prodan, Michelle Barella, Vlad Blăjan, Ioana Bloj, Rozalia Truță, Codruța Băciuț, Livia Fumurescu, Cătălin Enică. Tehnoredactare: Sergiu Paul Băciuț. Coperta Nicolae Băciuț.

       

Revista „Semne”, nr. 4-11 (101-108)/ 2025. Semnal, sumar, revistă de literatură și cultură, fondată la Deva în anul 1998. Editor, poetă, formator cultural Paulina Popa și Editura Emia, argumente pentru o literatură cu impact. Poezia, proza, eseu, cronica literară



 

Elisabeta Bogățan, Corespondența către Artur Silivestri. Modelul Omului Mare, istorie literară. Editura Tipo Moldova, 2025