Lumina din partea întunecată a istoriei…
Colecția privitoare la romanul românesc de astăzi,
promovată de Editura Rafet, se îmbogățește cu o nouă carte semnată de
Constantin Marafet: OCHIUL CHIREI*.
Romanul a apărut la această editură, în anul 2021. El completează lista
cărților publicate de acest scriitor pasionat. Personalitate implicată în multe
evenimente literare, editor, eseist, poet, Constantin Marafet continuă seria de
narațiuni originale, propunându-ne o povestire în care iubirea se împletește cu
istoria, tragediile individuale cu cele colective, magia cu realitatea crudă,
misterul cu poezia, tradițiile cu rigoarea vindecărilor.
Acțiunea se petrece în mai multe registre sperate,
legate prin ideea de predestinare, atât în Evul Mediu, pe vremea lui Caragea
Vodă, pe vremea ciumei, cât și în vremurile de astăzi sau în vremuri meandrice,
afectate și ele de boli imbatabile și boli spirituale. Personajele sunt legate
de un timp subtil, de un destin complicat și eliberator.
Evenimentele debutează într-un spital din vremurile
de astăzi, personajul principal, Crișan, se află în situația de a fi operat pe
creier în urma unui accident provocat de persoane potrivnice, marcate de
gelozie. Lângă el se află Chiria, femeia pereche, jumătatea care completează
ființa bărbatului. Operația pe creier
este una simbolică, dar și posibil reală. Mintea omului a fost/ este afectată
de intervenția forțelor negative care acționează în orice vreme asupra
ființelor curate. În această stare, personajul principal trece în alt plan, spiritual,
narațiunea se desfășoară, în paralel, pe vremea lui Caragea Vodă. Ciuma făcea
ravagii într-o țară săracă, marcată de slăbiciuni, tradiții, credințe
aproximative, iubire. Un sat, Domirești, dispare datorită pandemiei. În
istorie, de multe ori, au dispărut comunități întregi datorită unor cataclisme
pentru care omul nu a fost pregătit sau nu le-a putut face față. Va există
totdeauna în istorie o presiune pusă asupra omenirii de intervenția unor forțe
mai puternice decât voința indivizilor, indiferent de starea lor socială.
Paralela se relevă și în actualitate, pandemii au scutura societate la nivel
global, afectând numeroase destine. Omul este limitat în istorie, viața lui
atârnând în neant.
La Domirești apar două personaje, perechea aleasă,
Arvinte și Chira, ea și el, printre puținele care se salvează din această
tragedie. Arvinte este medicul aflat la început de carieră, el a încercat să-i
salveze pe români, alături de un medic dedicat, un turc, Ahmed, specializat în
vindecări, conform procedurilor din vremea aceea. Român, luat de turci în lumea musulmană, el
își păstrează credințele. Beneficiază de educație medicală, așa se justifică
prezența lui în satul afectat de ciumă.
Cei doi, Arvinte și Chira, reușesc să pună mână pe
arhiva medicului și pe comorile strânse din zona afectată. O parte din comoară
o iau cu ei. O alta parte o îngroapă la temelia bisericii din sat. Împreună,
după o serie de aventuri și multă iubire, edifică o nouă localitate. Departe de
lumea bolnavă, departe de tragedii și de suferință, ei pun bazele unei
comunități, Visoca. Comoara i-a
ajutat, dar mai mult i-a ajutat dorința lor de a lua lumea de la capăt, pe noi
baze, mai curate, mai solide. Numele localității este simbolic, prefigurează
viitorul, locul născut din visele oamenilor. Apărarea noului sat se face prin
multe lupte și sacrificii. Dușmani văzuți, forțele naturii, totul îi provoacă
spre o nouă paradigmă existențială.
Povestea reia, în paralel, o altă rădăcină a
comunității, venită dinspre Stanca, personaj miraculos, vrăjitoare cunoscută în
satul căzut, cunoscătoare a farmecelor și vrăjilor venite din legătura cruntă
dintre om și natură, sub influența duhurilor străine și a tradițiilor celor
sărmani, dispuși să reziste într-o lume afectată de păcate și neștiință. Frica
a pus presiune a oameni, legătura cu natura îi afectează și le direcționează
viața. Stanca reprezintă legătura Chirei cu o lume pierdută, solidă și solidară,
având rădăcini în mituri uitate și-n teamă.
Când autorul readuce personajele în realitatea
crudă, acestea se regăsesc pe alte planuri. Un magnetism special le atrage.
Accidentul lui Crișan ne pune în situația de a redescoperi o lume subtilă,
densă. În pasta ei se pierd destinele. Soarta comorii îngropate la temelia
bisericii se devoalează sub semnul tragediilor și alienării. Apariția unui
personaj din altă lume, cea a budismului, Dastar, adept al destinelor repetate
pe noi planuri ale realității, deschide alte perspective povestirii.
Pe de altă parte, în realitatea contemporană sunt
creionate personaje împietrite într-o viziune minimalistă. Soția lui Crișan sau
colegul său mai tânăr, Laur, nu-și pot depăși limitele sociale, spirituale,
sentimentale. Medicul Dima, specialist de primă mână, este capabil să opereze
pe creier, dar nu va putea pătrunde misterul din mintea omului. Misterul se
relevă doar celor inițiați: Crișan, Arvinte, Chira, artistului… Scriitorul este
și el un inițiat. Firul narațiunii trădează această perspectivă, autorul făcând
parte implicit din narațiunea care s-a desfășurat pe o perioadă mai largă de
timp.
Cititorul va descoperi o poveste antrenantă, firul
acțiunii se desfășoară pe mai multe planuri. Iubirea se împletește cu frica și
misterul, conflictele sunt mai degrabă de paradigmă decât conflicte sociale.
Molima este prezentă în formele ei real agresive, dar și în formele ei
spirituale. Societatea este fracturată de credințe, tradiții, lupte eterne
între cei care realizează ceva și cei care visează și speră să pună mâna pe
ceea ce au realizat primii. Comoara este și ascunsă, și la vedere, totul este
să ai ochi spirituali s-o vezi. În ciuda diverselor credințe care străbat
narațiunea, comoara se află mereu la temelia unei biserici. Personajele sunt
antrenate în misticism, budism, credințele musulmane și cele creștine. Istoria
și-a lăsat amprenta asupra vieții oamenilor, forțele sociale au străbătut
pătura vizibilă a destinului. Dincolo de perspectiva istorică, avem și un roman
psihologic, simbolic, de aventură, dramă modernă împletită cu mitul care dă
sarea și piperul acțiunii.
Limbajul folosit de scriitor este limpede, destul
de precis, fulgerat de imagini și simboluri lirice, o anumită poezie se degajă
din frazele care atrag cititorul. Romancierul și poetul se întâlnesc sub
umbrela unei povestiri care are un sens existențial. Exercițiul îndelung,
cărțile scrise, experiența de editor, fac din această carte una de remarcat,
consistentă.
Titlul romanului vine de la un vulcan noroios care
a izbucnit la Visoca – Ochiul Chirei, o localitate în care Chira și-a regăsit
locul în lume, localitatea din visele oamenilor. Fântâna de noroi și apă ne
arată că energiile vin din adâncuri, din straturi inaccesibile. Ea este
personajul feminin care dinamizează acțiunea, este matca din care se ivesc noi
vieți, chiar dacă aceste apar în timpuri diferite. Au, însă, aceeași trăsături:
nașterea, vindecarea, locul numit acasă, dedicarea, speranța, depășirea limitelor.
Chira se descoperă în contrast cu Natalia, soția lui Crișan, o statuie vie,
aproape inaccesibilă, acaparatoare, dominantă prin lipsa de sentimente și
printr-o rațiune rece, distantă. Ultima reprezintă tipologia vremurilor de
astăzi, femeia obiect, incapabilă să genereze speranțe, vise, blocată în
conveniențe. Visoca ar fi o localitate imposibilă pentru ea. Locul ei este
într-un loc al siguranței materiale, a aparențelor.
„Când el deschise ochii și adormi cu mâinile în
părul ei, Chira se vedea în satul ei și mai vedea cum ciuma îi chinuia
neamurile. Acum vedea mai limpede ca atunci, trăia efectiv nenorocirea.
Cadavrele descompuse și desfigurate de boală și mirosul morții îi reveneau
mereu în nări, în ochi, în urechi. Cel mai mult i se părea că miroase rochia.
Ar fi vrut s-o scoată și s-o arunce în fundul lacului, să scape de miros, dar
nu putea. Era singura rochie pe care o avea și abia se ținea și aceasta”
(p.55).
Credințele oamenilor sunt înrădăcinate în ei.
Constantin Marafet surprinde această trăsătură a personalității, esențială, și
care generează energii: „Ecoul vorbelor lui se întorcea lovindu-l în locul de
unde se smulseseră, în piept. Era derutat. Nu renunțase sub nicio formă la
religia lui, la creștinism, deși crescuse având Coranul sub pernă. E drept că nu-i impusese nimeni. Dar atunci când
pronunța Doamne, tot sângele începea
să fiarbă și să bată în inimă ca tobele din piele de cal, anunțând atacul în
vreme de război, simțind o mare împăcare cu sine” (p.76).
Romanul ne prezintă, în mai multe tablouri,
vremurile prin care au trecut oamenii, de la pericolul dispariției ca specie,
bântuiți de boli grave, la edificatori de lumi noi. Pe unele locuri autorul se
lasă dus de acțiunea pe care a ivit-o, sunt zone în care pune un prea mare
accent pe misticism și tradiții populare, pe fricile colective ale celor pierduți
în istorie. Tăria romanul se regăsește și-n slăbiciunile povestirii, mirajul îl
acaparează și pe povestitor. Pe de altă parte, el și ea, bărbatul și femeia, se
regăsesc ca personaje principale. Iubirea îi leagă, zidurile cad, timpurile se
topesc, visele pot deveni realitate. Ea și el, sub pașii lor pot izbucni mereu
vulcani, noroiul și apa readucând la lumină lumi pierdute, posibilități uitate.
Cititorul are și el un loc aparte în povestire: visele personajelor pot fi și
visele lui… Lumea a început cu un bărbat și o femeie, moartea a fost biruită
prin visele lor, cimentați în iubire.
Fricile, credințele, bolile, pot fi și ale celor
care se regăsesc în istorii reale sau inventate. Varujan Vosganian, scriitor
important al vremii, scrie despre acest roman: „Realitatea și visul,
melancoliile și speranțele, iubirile și dușmăniile la fel de pătimașe se
derulează sub privirile noastre, purtându-ne prin misterele, conflictele,
obiceiurile și… molimile a peste două secole de istorie, făcându-ne martorii
unor comori pe rând ascunse și dezvăluite” (ultima
copertă).
Ultima frontieră: mintea omului, afectată de
accidente fizice și spirituale, mereu sub tăișul unui bisturiu bine ascuțit...
Constantin Stancu
*Marafet, Constantin, OCHIUL CHIREI, roman, 259 pagini, Râmnicu Sărat: Editura Rafet,
2021. Coperta I: Ciuma (1898), de
Arnold Bocklin/ The Dark Side of History.
