Scriitorul și vremea sa: VARUJAN VOSGANIAN

 CÂTEVA DATE DESPRE VARUJAN VOSGANIAN

 

Varujan Vosganian s-a născut în data de 25 iulie 1958 la Craiova, România. Este economist, poet, politician, eseist, matematician, președintele Uniunii Armenilor din România de la reînființarea acesteia în 1990 și președinte al Uniunii Scriitorilor din România din 26 iunie 2024.

Între anii 2005-2024 a deținut funcția de prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor.

 Cărțile sale au fost traduse în peste 20 de limbi străine de circulație.

Este de origine armeană, cu rădăcini semnificative în istoria acestei etnii.

Vosganian și-a petrecut copilăria și adolescența în orașul Focșani, unde se stabiliseră bunicii lui după tată.

După finalizarea studiilor medii la Liceul „Alexandru Ioan Cuza” din Focșani, a absolvit Facultatea de Comerț din cadrul Academiei de Studii Economice din București (1982, ca șef de promoție) și Facultatea de Matematică din cadrul Universității București (1991).

Obține în 1998 titlul de doctor la Academia de Studii Economice din București, cu o temă privind reforma piețelor financiare.

După absolvire și până decembrie 1989 Vosganian a lucrat ca economist la Centrala Berii și Vinului din București.

Între anii 1978-1991, a predat cursuri la Școala duminicală de limbă, istorie și cultură armeană din București.

Vorbește fluent limbile armeană, engleză, franceză, italiană și spaniolă.

Este căsătorit cu Mihaela Vosganian, profesor universitar, compozitoare de muzică simfonică și are o fiică, Armine, actriță și regizor de film.

Implicarea politică a lui Vosganian începe odată cu Revoluția din 1989. A participat la Revoluția din decembrie 1989.

În februarie 1990, devine membru în Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), ca reprezentant al comunității armene. În același an, se reînființează Uniunea Armenilor din România (UAR), al cărui președinte a fost ales și a continuat.

A reprezentat minoritatea armenilor în Parlamentul României ca deputat în două legislaturi (1990-1992, 1992-1996), îndeplinind în această calitate funcțiile de lider al Grupului Parlamentar al Minorităților Naționale (octombrie 1992 - decembrie 1995), membru al Consiliului Minorităților Naționale (din 1993) și, de asemenea, membru în Comisia economică, în Comisia pentru drepturile omului, culte și problemele minorităților naționale (1990-1992), membru în Comisia pentru politică economică, reformă și privatizare și în Comisia specială pentru avizarea propunerii legislative privind minoritățile naționale și comunitățile autonome (1992- 1996).

A fost membru activ în Parlamentul României în mai multe legislaturi, ministru în Guvernul României.

Premii literare: premiul „Cea mai buna proză a anului” pentru volumul „Statuia Comandorului”, Uniunea Scriitorilor București (1994);

Premiul internațional de poezie „Nichita Stănescu”, Chișinău (aprilie 2006); Premiul „Cartea anului 2009” pentru romanul „Cartea șoaptelor” acordat de revista „România literară” (2009);

Premiul „Cea mai buna proză a anului”, revista Convorbiri Literare (2009); Premiul „Ion Creanga” al Academiei Romane (2009);

Premiul „Cea mai buna proză a anului” pentru romanul „Cartea șoaptelor”, revista literară Viața Românească (2010); Premiul „Cea mai buna proză a anului” și „Premiul cititorilor” pentru romanul „Cartea șoaptelor”, revista „Observatorul cultural” (2010);

 Premiul „Cea mai buna proză a anului” pentru romanul „Cartea șoaptelor”, revista literară Argeș (2010);

 Trofeul Mihail Sebastian pentru romanul „Cartea șoaptelor” și Premiul „Tristan Tzara” pentru poezie, conferit de revista multiculturală Niram Art în colaborare cu ICR Madrid (2010);

 Marele Premiu ANGELUS, Premiul Cititorilor „Natalia Gorbanevskaia” și Premiul pentru „Cea Mai Buna Traducere”, în cadrul Galei Premiului Literar al Europei Centrale ANGELUS (2016);

 Alte: Premiul de Excelență pentru contribuția la dezvoltarea Pieței de Capital din România, Bursa de Valori București (2005);

 Premiul Special pentru suportul adus dezvoltării Pieței de Capital din România, Bursa de Valori Sibiu (2005);

 Premiul Academiei Române pentru contribuția la dezvoltarea științei și culturii românești (2006);

Doctor Honoris Causa al Universității „Vasile Goldiș” din Arad (2006); Medalia de aur pentru cultură, oferită de Guvernul Armeniei (2006, 2013); Ordinul „Nerses Shnorhali”, oferit de Catolicosul Bisericii Apostolice Armene (2006) „Ordine della Solidarieta Italiana”, din partea Președintelui Republicii Italiene, Giorgio Napolitano (2008);

Ordinul „Cavalerul cilician”, oferit de Catolicosatul Marii Case de Cilicia (2008);

„Crucea Sfântului Andrei”, oferită de Patriarhia Română (2008);

Medalia ”Movses Khorenatsi”, oferită de Președintele Armeniei, Serj Sargsyan (2011) etc.;

Publicații:

Jurnalul de front, articole economice, București, Editura Staff, 1994; Contradicțiile tranziției la o economie de piață, București, Expert, 1994; Reforma piețelor financiare din România, Iași, Editura Polirom, 1999.

Literatură:

Șamanul Albastru, București, Editura Ararat, 1994;

Statuia Comandorului, București, Editura Ararat,1994;

Ochiul alb al reginei, București, Editura Cartea Românească, 2001 (poezii, volum selectat pentru Jubileul Asociației Traducătorilor de Literatură Americană, Chicago, 2002);

Iisus cu o mie de brațe, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2004 - poezii;

Cartea șoaptelor, Editura Polirom, Iași, 2009.

Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri, Editura Polirom, Iași, 2013 Cartea poemelor mele nescrise, Editura Cartea Românească, 2015;

Copiii războiului, Editura Polirom, 2016;

Patimile după Gödel, Editura Polirom, 2020;

Povestiri despre oameni obișnuiți, Editura Polirom, 2022.

Cărțile i-au fost traduse în mai multe limbi străine, având succes și fiind reprezentative pentru literatura română în străinătate.

Date ample pe wikipedia, la adresa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Varujan_Vosganian.

 

Note:

Constantin Stancu

CARTEA... Poveste neterminată, poveste cu gravitația în dinți

 

Cartea

 

Minunea este să descoperi în bibliotecă, în levitație,

o carte veche, uitată acolo acum o sută de ani,

poate chiar mai mult, minune este și gravitație cu dinți.

 

Din paginile ei se va ridica un bărbat

care-ți va face semne cu mâna dreaptă,

cea care a depins meșteșugul de scrie cuvintele,

îți va explica destinația călătoriei sale,

codul său genetic unde s-a semnat Dumnezeu.

 

Uimit, de te întrebi cum a căzut lumea în tranșee,

cu pământul în gură și iluzia că brazda de pământ

te va apăra de săgețile iernii din mintea rece a generalilor.

 

Există viață dincolo de tranșee,

chiar în cartea aceea veche,

înțelegi că ai fost ales cu forcepsul,

cu efort scoți în lume o căpățână fragilă.

 

Te dor tâmplele și sufletul,

falimentul este în registrele grefierului de la capătul lumii.

 

Intri în relații cu cei din tranșee,

le vorbești despre moarte ca despre o altă viață,

mai reușită, cu ritualuri perfecte.

 

Te vei naște după dorință, după rugăciunea din care

alunecă rumegușul pe mâinile tale.

 

E duminică, soarele-i o umilă monedă în mâna văduvei

care a dat totul pentru o cărămidă în zidul de apoi.

 

La final, închizi cartea și privești copertele de aur și

închizătorile delicate și ferme

precum oasele peștelui care l-a înghițit pe Iona.  

C Stancu, Hațeg ©

 

 

Doina Pologea Berceanu, VIRGIL MAILAT. Povestea regelui berii din România... Istorii de ieri și de azi cu Editura Vatra veche, 2025

 

Radu Ulmeanu, poetul cu soarele pe umeri... Poezia în timpuri înclinate

 

Poetul, mai șmecher decât destinul

 

Radu Ulmeanu ne oferă volumul de poeme De ce arde soarele, unul dens, apărut la Editura Grinta din Cluj-Napoca, în anul 2023. Este o recuperare a unor poeme scrise în anul 1977, prezentate cititorului cu generozitate și deschidere. Textele sunt susținute și de imagini ale sculpturilor realizate de Valentina Boștină, în aceeași perioadă, cu o încărcătură artistică certă, revelatorie. Acest remember este semnificativ din mai multe puncte de vedere: avem un poet adevărat, dedicat lucrării sale în lume, valorile literare sunt evidente, generația de astăzi poate înțelege ce însemna un poet ancorat în viață, dincolo de propaganda oficială a vremurilor, care impunea scriitorilor o conduită conformă cu ideologia epocii, o „modă” impusă.

Titlul este aparent obișnuit, dar în legătură cu poemele publicate are o altă dimensiune, una a lucidității lirice și existențiale, a pasiunii constante pentru poezie, energia care pune în dans universul său, original și deschis, soarele care revarsă luminile. Agitația utilă a materiei în Soare se transmite a tot ce este viu pe Pământ. De aceea arde soarele? El pune în mișcare sistemul său de unică folosință, pentru o emanație universală. Rezistența prin poezia de felul acesta este una veridică și ne arată că sensul în istoria literară depinde de relația poetului cu omul dedicat, cu arta ca formă dinamică de a genera procese generatoare de frumos. Presiunea epocii se simte în unele poeme, apar ușoare sentimente de dezamăgire, dar proiectul poetului își continuă linia. Era normal ca atmosfera din epocă să-l atingă, energia luminii din literatură însă dă volumului valoare. Poeziile rezistă între linia lirică și imprecație, depășind dezamăgirile de moment.

Temele sunt consistente, arborescente, ating limite și margini, au la bază motivele culturii universale, de la miturile egiptene, asiatice la cele greco-romane, la elemente de creștinism. Mitologii urbane și actualizări ale vremii, din perioada armatei, din călătorii veridice și imaginare, din religiile păgâne ale vremii, fâșii de idei, dialoguri, mituri construite de oamenii în mers prin viața lor. Iubirea ardentă, specifică vârstei, cu accente de revoltă, dă direcție unor poeme, revine pentru a masca dezamăgirile, sentimentele negative, cum ar spune un poet, evită „ruina unui samovar”…

Volumul debutează cu un poem semn: La Babilon. Mitologia Babilonului a influențat multe opere de artă, religii, a modelat creștinismul, a readus speranța într-o lume ocupată. Tabloul este descris cu realism și luciditate: „Și am găsit cetatea Babilon/ plesnind de veselie și gudron/ înmiresmată ca-n Apocalipsă/ târfă de lux intrată în eclipsă” (p. 15). Poetul, prin mijloacele poeziei, descrie exact atmosfera din istorie și din istoria prezentului pe care-l trăia. O muzică păgână, coruri ale oportuniștilor religioși, cu instrumente luate din tehnica muzicală și din cea a creșterii animalelor, unele de jertfă, cu eroi care au devenit umbre pe culoarele istoriei. Personajele pot fi mereu actuale, evadează din timp, se reciclează în fiecare epocă pe treptele căderii în abisul puterii.  Poetul e și el prezent: „…M-am dus și eu la Babilon să plâng/ cu pasul meu molatic și nătâng,/ cu sufletul bolnav și răpciugos,/ ca Iov de trist, ca luna de frumos” (p. 18). Un poem construit cu migală din resturile istoriei, un peisaj pentru poetul treaz, fără beția gloriei de moment.  Nu cred că un astfel de poem ar fi putut apărea în epocă, e actual și acum, liniile existențiale se mențin în ciuda demitizărilor de orice fel.

Am putea reține, din economia volumului, faptul că lumea e bolnavă, aflată pe o pantă, pe drum de ceață, că exodul poate reveni, la fel spectacolele vremii. Există un ou al lumii, o umbră fericită, un infern asumat, un nebun în peisaj, o lume promisă, sonete care modelează realitatea, arta, iubirea. În toate există o poveste, în relația dintre ea și el, o viață eternă, un sistem care ar trebui să interzică poeților accesul la lumină, o patrie, o muzică, o muză, copii care plâng, poezia în clipe aspre. De aceea arde soarele, el generează lumini, îmbracă poeții în sonete și iubire, dezbracă femeile frumoase de ipostazele unui timp fals, eroii de miturile impuse.

Ultimul poem, Delirul, aduce o religie a existenței crude, trecând prin labirinturile vremurilor. Te poți crede nebun pentru că: „Nu e așa că totul în jurul tău e o spumă? Un vârtej, o mișcare de electroni care-l scaldă pe Dumnezeu?” (p. 225). Poetul simte suprarealitatea, totul se mișcă, e undă și electroni, sub paradigma lui Zenon, o dinamică ce scapă omului limitat. Concepțiile asupra lumii sunt luate sub beneficiu de inventar, lumea reală, lumea iluzie, lumea canibală, o lume fără timp și spațiu, o realitate care doare ca o rană: „Celor care stați la jumătatea drumului/ și spuneți că sunteți deja la capătul lui. Drumul, de fapt,/ nu există. Numai convențiile voastre vorbind despre el./ Negându-l pe Dumnezeu cu trufie” (p. 226).  

Poetul stă în mijlocul lumii, în punctul acela unic și vede delirul omului limitat, încercând să măsoare ceea ce nu se poate măsura, dar are trufia de a afirma că el știe, de fapt mascând fricile necesare. Un poem construit cu migala celui care poate fi dezamăgit de vremuri, de arta proprie, de bolile existențiale, dar care are bucuria de a vedea dincolo de marginea poemului… Este tehnica sa de a învinge timpul mundan care… nu există… În fond, fiecare poem poate genera un timp al său!

Fiecare poem are o cheie, una care oferă cititorului mirajul poeziei, chiar dacă unul subiectiv, dar cu liniile culturale științifice, acolo unde știința este artă și arta este știință, chiar linii religioase.

Soarele este o prezență care marchează tablourile lirice și existențiale, el este lumina, luminile: „Vei putea oare să hotărăști acum/ în care ev să mai răsară vreun soare,/ când sufletele noastre sunt un subțire parfum/ și caută noaptea de vânt născătoare” (p. 19). Sub un cer uriaș și solemn vin zăpezile, viața, anotimpurile…

Raportul Dumnezeu / Om este văzut din perspectivă creaționistă, generații sub pecetea divină: „Să uiți că nume ai și Dumnezeu,/ că ești un soi ciudat de minereu/ din care iese al-nopții-obscur metal,/ substanța unui univers letal” (p. 40).

Dragostea este o boală sacră, poetul surprinde momentul la o vârstă acută, își vorbește, vorbește iubitei în dinamica unui sentiment copleșitor: între atracție și ură, carnea femeii se învață cu bărbatul, gura femeii îl constrânge pe iubit, aproape blestem al prezenței abisale, o zbatere de fum , de foc, toate pun în mișcare viața din mările ancestrale din care ne-am ivit: „Atinși de boala sacră, lumina lăudând,/ murim ca niște păsări, pe-un colț suav de gând” (Atinși de boala sacră, p. 55).

La vârsta cruntă a tinereții, bărbatul poartă oul lumii în mâna dreaptă, semn al puterii creatoare a omului, acolo sunt „germenii preafericitei lumi”. Din acest ou se ivește un univers, chiar ființa apare sub cer: „Îmi purtam crucea spaimei și-a îndoielii/ și luminam, primind gravitația aștrilor” (Purtam oul lumii, p. 66). O imagine a creației privită spre galaxiile aflate la îndemână, vizibile, acoperind alte galaxii invizibile.

O dedicație patetică, într-o lume a ideologiei atroce, poezia are sensul ei în patrie: „Toate poemele pe care le scriu le scriu pentru țară”…(Pentru țară, p. 73). Dragostea pentru țară e abisală, nu se descrie prin „gogoșile din gazete”, epocile de falsă exaltare „au fost epoci de crimă”. Radu Ulmeanu declară: „Mi-e frică să scriu direct despre patrie,/ ar fi cum aș cânta în urechile mamei un cântec erotic”. Este o revoltă împotriva falsului patriotism, împotriva celor care au făcut o afacere din a „cânta” țara, patria are o dimensiune înaltă, el și-o asumă prin poezia sinceră, imperfectă, dinamică în temele și ideile ei, cele care aduc un tsunami în ființa unui poet dominat de propria poezie, apăsat de metaforă și realism dureros, dar respirabil, asumat.

Arta înseamnă suferință, acceptarea unui drum abrupt, uneori periculos, cu sens abscons inițial, dar care se descoperă cu timpurile poetice asumate: „Din momentul când ai început să scrii, ți-ai asumat infernul” (Ți-ai asumat infernul, p. 95). O afirmație aparent curajoasă, dar este tragică, literatura lumii o probează cu Hamlet, Faust, Eminescu, toți „se azvârleau cu capul în gropi metafizice,/ rupându-și picioarele și gâtul,/ înghițindu-și strămoșii/ deopotrivă cu urmașii născuți și nenăscuți/ și dispărând cu toți împreună”.  Efectul? „Îți mai rămăsese de trăit moartea” (p. 96), mai „șmecher decât destinul”, dar era acolo, „în aerul rarefiat”…

Poetul are darul de a alătura cuvinte, stări, elemente ale culturii, părți din existență, sentimente divine, ramuri de gând, toate formând realitatea poemului, una între iluzie și durere. Formele sunt clasice, cu ritm și rimă,  în unele locuri, altele luate din poezia modernă, angajată spre o existență crunt de reală. Fiori de romantism aspru, sonete ivite sub gânduri ardente, simboluri peste semnele realismului dureros. Sunt influențe din alte ramuri ale artei. Sculptura, amintind de Brâncuși (Oul lumii), de cea bazată pe cinetică; din documentare despre știință și cosmogonie; din teatru (zicerile, dialoguri lirice); din pictură (Babilonul, Apocalipsa, Turnul Babel) etc. Există o legătură cu poezia românească, amintind de Philippide, Arghezi, Nichita Stănescu, Eminescu…

Iubirea revine în poeme scrise, este o forță care pune în mișcare lumea, ființele, galaxiile: „Ca să pot iubi cu adevărat ar trebui să fii făcută din antimaterie” (Antimaterie, p. 121). O mângâiere cu destinele, o lipsă fragrantă de univers, perechea ar putea „dispărea”, bucurându-se astfel că există… O privire lucidă asupra lumii, acceptarea contrariilor ca soluție de evadare din timp.

La Paris, privind Sena, poetul inventariază istoriile lumii, hronicul obraznic ar fi greu de scris, izvoarele pot seca, religiile ar putea fi mult prea liberale, cunoașterea va fi goală sub „eterne revoluții”, „lumina taumaturgă” va atinge epocile tot mai absurde (Hronic obraznic, p.129).

Sunt multe tablouri prinse în aceste poeme strânse sub aripa unui poet clasic de rebel, recunoscător pentru existență, pentru poezie, pentru suferință și absurdul în care se mișca, un climat „de trăsnet prăbușit din senin” (Toast, p.178). Prin acest toast dedicat lui Dumnezeu, poetul pare să se fi împăcat cu sine pentru că a participat la marea beție, cu esențele tari ale poeziei și existenței: „Voi bea pentru oasele noastre/ din care-ți vei face brățări, coliere, tacâmul obișnuit,/ căci sufletul ne-am convins că nu e,/ iar beata mea carne și-a celorlalți,/ carne de bărbat și femeie, cea pentru care se fac/ toate nebuniile lumii,/ se va-ntoarce-n țărână, pe ea nici măcar tu/ nu vei putea fi stăpân” (p. 176).

Volumul este unul compact, făcut pe o țesătură deasă, aspră și delicată, în același timp, iar imaginile sculpturilor incluse între poeme aduc consistență mesajului, stărilor, culorii poeziei. Adrian Țion în prefață susține că toate aceste recuperări au un cod special, unul care ne permite să privim spre eternitatea poeziei, pornind de la un timp concret, pe care-l putem atinge cu privirea: „Cam aceasta e fresca trăirilor și mărturisirilor pre versuri tocmite ale poetului Radu Ulmeanu la 31 de ani, învârtejit, descumpănit, dezamăgit și vesel totodată, pregătit să ia în nări aerul înălțimilor. Sunt anii în care își ducea cu destul stoicism <<destinul mătăhălos în spinare>>, ca mulți alții” (p.13).

Definiția poetului, însă, vine din poezia sa: „iar eu nu sunt decât un om după ce am trăit aproape o viață,/ și-am scris aproape o poezie întreagă” (Aproape o poezie, p.224). 

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Plumb”, nr. 7/2025

 

Revista „Plumb”, nr. 220 (iulie)/2025. Semnal, sumar, raftul de cărți, greutatea literaturii în cetate

 

Revista „Discobolul”, nr. 328-329-330/2025. Semnal, sumar, semne literare

 

SEMNAL – REVISTA „DISCOBOLUL”, nr. 328-329-330/2025

 

Numerele 328-329-330 (apr.-mai-iun.) ale revistei de cultură „Discobolul”, editată de Consiliul Județean Alba și Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, sub egida Uniunii Scriitorilor din România.

Revista „Discobolul” - 300 de pagini de proză, poezie, cronici și traduceri, jurnal, teme la alegere, piața cărților, exegeze, dialogi theologiae, caseta cu parodii.

Se promovează literatura de calitate, dialogul critic și spiritul cultural autentic, oferind cititorilor poezie, proză, eseu, critică literară, interviuri și pagini dedicate traducerilor. Din cuprins: LUCIAN BLAGA – 130, jurnal - Gheorghe Grigurcu, comentarii critice – Ion Pop, Nicolae Oprea, Iulian Boldea, Ovidiu Pecican, Mircea Popa, Mircea Bârsilă, Ion Buzași, Monica Grosu, Sonia Elvireanu, Rodica Gabriela Chira, Ana Sârghie, Lucian Scurtu, poeme – Mircea Stâncel, post-factum de Al. Cistelecan, roman – Gheorghe Schwartz, proză – Cornel Nistea, Dumitru Augustin Doman, Gorghe Jurcă, poeți douămiiști: Toni Chira, Savu Popa, Silvan Th. Stâncel, Marcel Vișa, traduceri – Gheorghe Vințan, scriere creativă – Mihai Barbu.

Revista „Discobolul” s-a înființat, la Alba Iulia, în anul 1990, avându-i ca membri fondatori pe Aurel Pantea, Eugen Curta, Cornel Nistea, Mircea Stâncel, Nicolae Drăgan, Emil Scrieciu și Iacob Mârza. După o întrerupere de câțiva ani, revista își reia apariția în anul 1997, colectivul redacțional fiind format din scriitorii: Cornel Nistea, Mircea Stâncel și Eugen Curta, în calitate de redactori, alături de poetul și criticul literar Aurel Pantea, în calitate de redactor șef, și avându-l ca director onorific pe universitarul Ion Pop. Revista beneficiind și de o foarte bună receptare critică la nivel național. Numărul curent a apărut sub îngrijirea echipei redacționale formată din: redactor-șef: Aurel Pantea, secretar de redacție: Mircea Stâncel, redactori: Ioan Buzași, Ioana Cistelecan, Georgeta Orian, Cornel Nistea, Adriana Teodorescu și culegere computerizată: Petronela Pașca.

Revista poate fi consultată la Secția Periodice a Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, cât și pe site-urile Bibliotecii Județene „Lucian Blaga” Alba, www.bjalba.ro, și al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara, https://www.usr-alba.ro/.

 

Silviu Guga ne demonstrează că mai există incredibile iubiri și o prăpastie la dispoziția cititorului: „Dragostea e o prăpastie în care dacă te arunci trebuie să înveți să zbori”

 

Când scriitorul își invită cititorul să se arunce-n prăpastie…

 

Silviu Guga este un scriitor experimentat, ancorat cu pasiune în existență. Iubirea este o temă mereu actuală, iubirile incredibile constituie un magnet pentru cititor. O poveste veche, actualizată, atrage și declanșează curiozități. Cu romanul Incredibile iubiri*, publicat la Editura Limes din Florești/ Cluj, în anul 2024, autorul ne propune mai multe povestiri în aceeași poveste, toate coagulându-se într-un roman solid.

Acțiunea se petrece în trecut, într-un sat din Ardeal, în momente delicate, într-un timp al pătrunderii noilor tehnologii ale civilizației în această zonă de lume. Și temele sunt multiple: iubirea, efectele tehnologiei asupra unei comunități, relațiile dintre femei și bărbați, relațiile dintre români și oamenii care fac parte din cadrul minorităților naționale, relațiile dintre oamenii locului și cei care au migrat, educația tinerilor, impactul religiei asupra comunității, disputele dintre generațiile succesive într-un sat, importanța culturii, ieșirea din anonimat. Temele nu sunt explicite, sunt implicite, împletite cu acțiunile principale și secundare. O țesătură fină, existența amplificată de iubirile care domină sufletele. Autorul a avut răbdare cu personajele, a intrat în mintea lor, a avut răbdare cu sine, cu cititorul aflat imediat după colțul povestirii. 

În satul de pe malul Streiului, își face apariția Augustin Toader, inginer, pregătit și dispus să introducă energia electrică și canalizarea apei, plus apariția radioului, într-o gospodărie la inițiativa și cu resursele Zenoviei, personajul lipsă din prezentul acțiunii. Dar personajul este mereu pomenit în acest prezent, însă, ea a fost plecată din localitate în străinătate, la Praga, în vremuri acute. Timpul este revolut, prin anii 1922, ani prinși în ceața vremurilor. În casă se află mama cu fiica ei, tânără femeie, domnișoara, plus Vetuța, slujnica gospodăriei. Inginerul fascinează femeile prin personalitatea lui, prin abilitățile sale, printr-o prezență viguroasă. Această povestire parvine scriitorului printr-un jurnal și prin scrisorile lăsate de tânăra femeie, ajunse prin intermediul lui Matei, prietenul scriitorului, căsătorit și el cu Ligia, la Constantina, nașa acestuia. Scriitorul își ia sarcina să construiască din aceste texte vechi un roman, să cizeleze povestea, să nască legenda.

Domnișoara se îndrăgostește de domnul Toader, deși el pare destinat mamei acesteia, mai apropiat de vârsta femeii mature.

Tânăra nu ține cont de conjunctură, se îndrăgostește de Gusti/ Augustin, își povestește dragostea. Evident, în joc este un erotism acut, construit în mintea ei de tablourile vieții. Povestirile colegelor din pension, bârfele din sat, curiozitatea vârstei, atracția provocată de pulsul vieții, visele erotice, povestea Zenoviei, căsătorită cu Vasile, iubită și violată de Mihaly, un tânăr maghiar ajuns în sat la vremea iubirilor. Povestea Zenoviei declanșează impulsurile domnișoarei, mereu în căutarea momentului potrivit pentru a gusta din fructul oprit. Zenovia este un arhetip pentru ea, este oglinda din trecut care oferă perspectiva prezentului. Are și un potențial logodnic, pe Septimiu, dar iubirea pentru domnul Toader domină ființa tânără, deschisă ca o floare în dimineața vieții. Finalul este surprinzător, cititorul va descoperi misterul, iubirea este incredibilă în numeroase variante, atracția dintre bărbat și femeie fiind mereu magnetul care a pus în mișcare istoria, comunități întregi, drame, legende, mituri, lacrimi nevindecate…

Scriitorul pătrunde în mintea tinerei, se mișcă lejer printre dorințe, șoapte, gesturi, stratageme, minciuni, povești vechi și noi.

În prolog, scriitorul trăiește și el, pe principiul vaselor comunicante, o iubire incredibilă pentru soția prietenului său, care și el trăiește o poveste, parțial secretă, alături de nașa sa.  Cercul se închide și se deschide mereu, finalul/ finalurile, așadar, sunt deschise, cititorul poate opta pentru oricare variantă. Scriitorul se joacă de-a misterul, de-a iubirea, de-a povestea incredibilă, de-a istoria…

Aceste iubiri desfășurate circular, în timp și spațiu, în generații diferite, pun în evidență istoria destul de recentă: modernizarea satelor din Ardeal, influența străină în acest loc, șocul produs de schimbările tehnologice, conservatorismul oamenilor în fața noului, talonat de curiozități justificate, de mentalități și tradiții… În sat va exista mereu un personaj, aici nana Rafila, pregătită să susțină povestirile, cea care pricepe misterul trecutului, chemările prezentului, spaimele viitorului. Vetuța, slujnica, este catalizatorul vieții de zi cu zi, știe să țină gospodăria cu brațele ei. Mama domnișoarei se descurcă optimistă cu noile inginerii.

Sunt descrise obiceiuri vechi, parastasul, rolul preotului în sat, muncile din gospodării, mâncăruri la dispoziția personajelor, cântece vechi de dragoste, tradiții care au ținut comunitatea unită, tablouri vechi, cu valoare morală și familială, icoane, biserica din sat, centrul lumii, râul care traversează câmpuri și vieți etc. O lume reînviată de aceste iubiri, mereu incredibile, adică greu de crezut, de acceptat ca fiind reale și posibile, dar care fac istoria să funcționeze. Un personaj afirmă: „Dragostea e o prăpastie în care dacă te arunci trebuie să înveți să zbori” (p. 133). În fond, și bunicilor le plăcea să sărute… 

Un personaj îi sugerează scriitorului, personaj și el în roman: „Am remarcat că a citit cu mare atenție scrisorile și a sesizat câteva aspecte interesante de care eu trebuie să țin seama în roman. Să nu mă mărginesc numai la iubirile erotice, cât ar fi ele de incredibile, să subliniez iubirea Zenoviei pentru satul de unde a plecat în lume și iubirea lui Augustin Toader pentru electricitate. Îmi recomandă unele amănunte, chiar dacă par a întrerupe narațiunea, să le păstrez că sunt documente istorice” (p. 220).

Stilul scriitorului este explicit, se folosește de personaje, mai ales de domnișoara îndrăgostită, pentru a desfășura firul narațiunii într-un limbaj comun, dar pătruns de fiorul vieții. Lasă finalul deschis, orice se poate întâmpla. Povestirile se nasc unele din altele, iubirile, erotismul și jocurile vin și pleacă, cititorul este mereu curios până unde merge misterul.

În sistemele religioase și morale, unui bărbat îi este interzis să abordeze și fiica și mama acesteia în același timp, păcatul atrage, e dulce, aduce însă efecte dure, greu de cuantificat în timp. Asta dă forță povestirii, o face mai credibilă, jocul de-a acțiunea principală și secundară are greutate. Sunt și scene erotice descrise amănunțit, viața are prețul ei, asta face romanul vandabil, parte din marketingul literar la modă, mai ales în literatura universală. Plus forța femeii, ea domină acțiunea prin energii subtile, tablouri nevăzute etc. Asta atrage cititoarele, dar și bărbații marcați de efectul incredibil al narațiunii. Scriitorul nu se ferește de realități private, ele reprezintă materializarea visului, a dimensiunii sufletești, traiectoria hormonilor în trupuri de femei și bărbați. Această relație, bărbat-femeie, este una dintre cheile puterii în lume, mari cuceritori au căzut sub ghilotina iubirii, mai ales a celor incredibile.

Silviu Guga are abilitatea să explice romanul, închizând cercul narațiunii în propriul său destin. În fond, a trăit cândva într-un sat din Ardeal… Cartea este dedicată bunicilor scriitorului, Ieronim și Raveca, Gheorghe și Dorina. Este o recuperare a timpului în netimpul iubirilor incredibile. Autorul scrie: „Să nu credeți însă că eu am reușit să dau valoare literară unor scrieri cu valoare documentară. Nici vorbă. Textul cărții este cel al scrisorilor. Și iar mă întreb dacă n-am să fiu acuzat că mă dau drept autor doar prin faptul că adun între două coperți ce au scris alții, făcând doar unele cosmetizări și acestea poate cu un „rimel” nepotrivit” (p.8).

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Algoritm literar”, nr. 1-2/2025.

 

*Silviu Guga, Incredibile iubiri, roman, 225 pagini, Florești: Editura Limes, 2024. Colecția romanului românesc al secolului al XXI, cu o notă de mulțumire adresată sponsorilor anonimi și revistelor care au publicat fragmente din roman. Autorul a mai publicat romanul Băiatul din două lumi și eseuri, Guvernat de memorie.

 

Revista „Algoritm literar”, nr. 1 - 2/ 2025. O revistă de cultură și artă, apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Semnal, sumar, anotimpuri literare

 

A apărut numărul 1-2/2025 al revistei „ALGORITM LITERAR”, sub egida Uniunii Scriitorilor din România. In acest număr semnează nume de prestigiu din literatura română: Silviu Guga, Ileana MĂLĂNCIOIU, Gheorghe Grigurcu, Radu Ciobanu, Stefan Borbely, Felix Nicolau, Mircea Moț, Mioara Bahna, Ioan Radu Văcărescu, Marian Drăghici, Daniel Lăcătuș, Mihai Posada, Daniel Mariș, Andreea Zavicsa, Ioan Barb, Daniela Toma, Constantin Stancu, Cătălin Neghină,Nache Mamier, Costel Nedelcu, Cristian W. Schenk, Nicolae Munteanu, Anda Mihaela Miroiu, Simona Radu, Ion Negrilă, Laszlo Varga, Dumitru Sârghie Mitif, Mihaela Hasu Bălan.

Proza, poezia, eseul, note de lectură, cronici de întâmpinare, plonjon în miezul unui poem. Un semn despre literatura română de astăzi cu Ioan Barb și Silviu Guga.

Revista „Sintagme literare”, nr. 3 (50)/2025. Semnal, autori, raftul de cărți

 Sursa: Geo Galetaru

Din antologia cititorului de iluzii... Când iarba adoarme în picioare... Poezia lui Constantin Stancu

                                                                                                                   Dumitru Hurubă

                                               Responsabilitatea actului de creație

 

Cu conştiinţa împăcată spun că încă un poet român a fost nedreptăţit de timp şi de conjunctura politico-comunistă, când valorile se cerneau prin sita  unei cenzuri mânuită cu destulă abilitate de indivizi care , eventual, erau apreciaţi activişti de partid, dar nici într-un caz pricepuţi    într-ale literaturii. Având „origine sănătoasă” sau profesii paralele cu creaţia artistică, acei diriguitori-călăi ai culturii, de fapt, au hotărât printr-o simplă semnătură – deseori cam hieroglifică – soarta multor oameni-creatori.

Că poetul Constantin Stancu a fost, din acest punct de vedere o victimă, este mai presus de orice îndoială; iar acest prim volum de versuri cu titlu-metaforă, poate dovedi oricând şi oricui că autorul cărţii vine să adauge grupării de poeţi hunedoreni încă un nume care nu poate fi şi nu trebuie ignorat…

Parafrazând în sensul cel mai frumos zicerea caragialiană „simţ enorm şi văd monstruos” sau, altfel spus, contactul poetului cu lumea înconjurătoare se produce spontan şi cu atâta acuitate, încât reflectarea acesteia în poezie ia, uneori, accente care nu par să mai fi trecut prin filtrul raţiunii poetice şi al canoanelor artistice. Însă avem de a face cu o falsă impresie: la Constantin Stancu se află sub control materialul folosit, precum în cazul versurilor: „Arborii se zvârcolesc în somnul verde,/prin insomnia mugurilor/se strigă unul pe celălalt,/se aprind peste cei care nu a nins, -/ard cu flacără transparentă,/cum numai în unele dimineţi/este mâna ta// (Insomnia din muguri,p.38); sau, şi mai elocvent, din acest punct de vedere, este începutul poeziei Ecou de toamnă (p.45): „ Un strop de târziu m-a străbătut,/s-a prelins de-a lungul oaselor/parcă un ochi mi-a traversat fiinţa,/greu ca un glonţ,/efemer ca un  fluture de cripton,/cald precum sângele jertfei.”

În imediata apropiere a unui realism în care poetul se simte implicat şi întotdeauna responsabil, se află efectul unei hipersensibilităţi şi a unei nostalgii de care el nu poate scăpa nici atunci când doreşte cu tot dinadinsul: „Mă rog de voi să fiţi frumoşi,/să mai pornim jocul acela din copilărie/când ridicam oraşe de zăpadă/pe un sentiment din nord,/acolo se întorceau păsările călătoare/amăgite de anotimpul secret” (Anotimp secret, p.50), sau: „Numai iarba adoarme în picioare,/gândurile ei vegetale,/e timpul să te chem în inima mea,/ să te ghemuieşti într-un ventricul,/să te încălzeşti ca într-un pântec,/să fii copila naivă,/să te mire fuga sângelui spre nefiinţă,/ ca o planetă/spre marginea timpului” (Ca o planetă, p.75)

Ce ar mai fi de remarcat la Constantin Stancu? Un soi de lejeritate a discursului poetic – posibilă consecinţă a unui îndelungat exerciţiu de creaţie care, în context, iată că justifică, însă din alt unghi, acest debut târziu. Privind din acest punct de vedere problema, apariţia prezentului volum de versuri poate fi considerat un câştig important pentru autor … Pentru că, ajuns la maturitate artistică, el îşi asumă, pe drept, un rost şi o anumită responsabilitate artistică şi chiar socială, observând discret, dar categoric, materializarea ideii că: „Viitorul este o floare de câmp/crescută din sânge tânăr,/viaţa -/ brazda udată de lacrimi,/un os al soarelui pe care creşte carnea ideii,/copacul din faţa ferestrei este orb,/vântul aduce ornice în sângele femeilor,/ziua moale atârnă de un colţ/în afara timpului” (Carnea ideii, p.122).

Dar, vorbind despre discursul poetic, să nu cădem în capcană: poezia lui Constantin Stancu nu este una în universul căreia se pătrunde uşor, mai de grabă aş spune că avem de a face cu o creaţie modernist – filozofică, dar ceva mai greu accesibilă; însă odată descoperit codul, satisfacţia întâlnirii cu adevărata poezie o simţim ca pe o victorie prefect compensatoare. 

 

*Dumitru Hurubă în cartea Cititorul de iluzii, Editura „eubeea”, Timişoara - 2010, despre vol. Pomul cu scribi 

*Foto: Dumitru Hurubă și Constantin Stancu (2024). 

 

 

Dincolo de like... Teme pentru lumea de astăzi cu Simona Mihuțiu... „Paradoxal, în epoca transumană se moare… atât de inuman”

 

SIMONA MIHUȚIU:

„Paradoxal, în epoca transumană se moare… atât de inuman”…

 

Lumea virtuală ne ocupă tot mai mult timpul, parcă ar fi un spațiu vital, locul unde am putea locui. Like este semnul pentru relațiile care se coagulează pe Internet, rețelele sociale având codul de semne acceptat. Ca pe vremuri, parcă am trece de la alfabet la scrierea cuneiformă… Simona Mihuțiu, privește cu detașare și luciditate fenomenul, scrie câteva eseuri importante în cartea cu titlul Dincolo de like, susținută de Editura Vatra veche în anul 2024 și de domnul Nicolae Băciuț, directorul editurii, scriitor și publicist cunoscut. Sunt 158 de pagini, eseurile au un mesaj necesar în vremea de astăzi, ele sunt oglinzi ale lumii pentru lumea care refuză oglinda reală de lângă ea. Fiecare eseu are câteva maxime la început, fraze esențiale, menite să fixeze mesajul care urmează. Aceste fraze reprezintă esența textelor care se derulează, născându-se unele din alatele. Eseurile plonjează într-o lume a culturii, îndeamnă la reflecție, luciditate, sinceritate, viață sănătoasă normală, acțiune.

În prefață, Nicolae Băciuț afirmă: „Simona Mihuțiu nu monologhează, ea invită la dezbatere, la dialog, cu cititorii, dar și cu sine însăși, pentru a-și clarifica neînțelesuri, nedumeriri, îndoieli… Ea e bine informată, se documentează cu scrupulozitate, înarmându-se cu argumente fără vulnerabilități, de bun simț, constatând că <<Libertatea se transformă în libertinaj>>, uitând că <<libertatea fiecăruia nu trebuie s-o încalce pe a celuilalt>> și mai crede că <<autocenzura pe principii morale nu mai funcționează>>”(Publicistica între medicină și literatură, p. 6).  Editorul a trasat liniile de forță ale eseurilor, cartea fiind una despre adevărul de fiecare zi, necesar.

Simona Mihuțiu afirmă: „Unitatea de măsură a ființei umane este libertatea. Arta este o formă prin care tindem spre liberate” (p. 143). Afirmațiile sub formă de maxime reflectă conținutul eseului, este starea prin care omul tinde să intre, sub umbrela divină. Ultimul eseu este despre libertatea care ne fuge de sub picioare, una atât de aproape și, totuși, care ne scapă uneori. Iisus spunea: Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi… Citatul se cunoaște, este principul esențial pentru un om aflat în timpul vieții sale…

Autoarea este medic specialist în oncologie medicală, muncind și locuind la Oradea, fiind lector la Facultatea de Medicină și Farmacie Oradea. Iubește arta, literatura, a scris proză, teatru, poezie, eseu. A exersat libertatea ca o necesitate… Cunoaște pe viu ce înseamnă viața, moartea, suferința, cărțile îi oferă, ca și arta în general, evadarea din malaxorul vieții. O evadare activă, cu implicații pentru iubitorii de literatură și pentru sine.

Eseurile au teme necesare, reale, actuale. Omul nu se poate realiza ca ființă umană fără a ține seama de contextul în care trăiește. Cuvântul este „materia primă” a vieții, ea pledează pentru libertatea cuvântului, pentru simbioza dintre meseria practicată și artă. Scrisul fiind o armă puternică, lasă urme adânci, marile războaie ale lumii s-au petrecut sub umbra cuvântului, libertatea venind din lumina cuvântului. Poezia se apropie de religie, condensând forma supremă de credință, speranță, dragoste. Într-o lume globală, scriitoarea atrage atenția asupra generalizării fenomenelor, temelor, ideilor, manipularea practicată în politică, jurnalism, viața de zi cu zi, reprezintă pericolul greu de evitat, unul care poate arunca lumea în haos. Despre prostie, despre principiul „politically correct”, despre poezie și mirarea de a fi, sunt subiecte tratate cu bucuria de a ne oferi oglinda necesară schimbărilor în bine. Istoria și prietenia dintre oameni stau la baza unor eseuri care îi frământă pe români sau moldoveni, pe europenii care ar trebui să se întrebe „cât de europeni mai sunt”… Știe să pună întrebări abisale, răspunsul ar trebui să vină de la cititor.

Contextul este necesar, istoria trăită în direct sub un tsunami de informație nețesălată, poate duce la boli grave, la alienare, la ratarea țintei. Cu alte cuvinte, ni se oferă tratamentul, rețeta cu „pastila” vieții. Prevenția fiind necesară, ea depinde de noi, de societate în care trăim, de context, de soluțiile sociale, ca inginerie socială pertinentă. Chiar din titlu, eseul are cheia: Prevenția și importanța dozei optimale. Reținem: „În medicină prevenția, de cele mai multe ori, ne-ar putea salva de boală. Dacă boala apare totuși, este foarte important a fi calculată corect doza agentului terapeutic administrat. Dacă va fi mai mică decât cea necesară, va scădea eficiența tratamentului, boala dezvoltându-se subsecvent, neconstrânsă. Dacă însă, se depășește doza optimă, tratamentul poate avea efecte secundare grave, adesea letale” (p. 134). Cu alte cuvinte, societatea are nevoie de luciditate, disciplină bine înțeleasă, specializare, credința că este pe drumul corect. Concluzia: „Paradoxal, în epoca transumană se moare… atât de inuman” (p. 133).

Eseurile sunt documentate, argumentate, vii, fac trimiteri la gândirea unor personalități din lumea științei, artei, sociologiei: Dante, Machiavelli, Bălcescu, Dostoievski, Vasile Voiculescu, Hippocrate, Cehov, Eminescu, Nichita Stănescu, Ion Aurel Pop, Vasile Alecsandri etc. Sunt trimiteri la articole de presă, din presa profundă, atașată valorilor culturale, din cărți de specialitate sau din tratate de istorie… Cititorul nu este singur, intră  într-o lume a redescoperirii de sine, se va mira, se va autocenzura, se va îndrepta spre lumea reală de lângă el. Necesitatea unei astfel de reprezentări este evidentă, sănătatea nu vine singură: „Obținerea acestei stări de echilibru condiționează starea de sănătate și presupune o conlucrare fiziologică perfectă între trup și psihic – pe de o parte – dar și reacție adecvată a organismului în totalitatea sa la stimuli externi – pe de altă parte” (p. 30). Frumosul ca produs al artei ne dă posibilitatea de fi sănătoși, normali, de a ne angaja în relații sociale pozitive…

Cititorul, interesat de viața sa, va descoperi că există o Enciclopedie a stupidității, autorul, Matthijs van Boxsel consideră că prostia contribuie la dezvoltarea civilizației umane, fiind sursa evenimentelor care au căzut peste oameni în diferite epoci. Autoarea constată că prostia și fericirea au legături profunde, cu posibilitatea ca omul să se trezească la un moment dat, de a avea revelația personală și a ieși din bula sa limitată (p. 98). În general, crescând nivelul tehnologiei aflate la dispoziția noastră toată ziua, coeficientul de inteligență scade și individul, sigur pe el, stă pe nisip…

Manipularea face parte din meniul zilnic de speranță, ea ne poate afecta fără să băgăm de seamă pentru că „este o formă de travesti bine pusă în scenă și greu recognoscibilă” (p. 105). De aceea este „o bombă cu ceas”… Omul, mereu limitat, va fi nemulțumit, adevărul este acolo. Nemulțumirile sale pot fi promovate „en gros” de prieteni, cei interesați, politicieni, formatori de opinie, astfel un adevăr constituie motiv de cădere în ruină… (p. 107). Realitatea are multe fețe, una este cea virtuală, este abandonarea ideii de Rai și inventarea altuia fals. Simona Mihuțiu reține: „Este, poate, prima dată în istoria existenței sale când specia umană nu mai are timpul de partea sa. Capacitatea I.A. de a lua decizii nu mai pare o năstrușnicie science-fiction, nici o alegorie literară, ci este perfect posibilă. Omul s-ar putea vedea în situația în care nu va mai fi ființa supremă pe Pământ, devenind, conștient sau nu, sclavul deciziilor tehnologice” (p. 115).

Exemplele pot continua, cititorul va putea afla secretul libertății sale citind aceste eseuri complexe, bine dozate, cu sens și chemând la contemplație și acțiune… 

Autoarea trimite o epistolă către cititor: „Nu am pretenția de a fi descoperit pietre filozofale sau adevăruri imuabile, nici rândurile scrise de mine pot schimba lumea, dar trag nădejde că, așternându-le, inițiez un dialog cu cititorii acestui volum și o analiză interioară sinceră” (Cuvânt înainte, p. 16).

Avem un limbaj simplu care exprimă lucruri și fenomene complexe, unele cu rădăcini științifice evidente, mesajul vine și completează tabloul incomplet pe care îl știam, astfel tabloul mai complet se descoperă cu fiecare eseu. Aflăm că, citind, suntem încă liberi…

Cartea face parte și ea din contextul în care trăim, cultura este o realitate vie, accesul la cunoaștere destul de permisibil, iar scriitoarea ne precizează: „A nu privi contextul este ca și cum ai admira veșmântul fără să te intereseze cine-l poartă” (p. 91).

Literatura română este bogată, avem scriitori de valoare, unii preferă să-și scrie cărțile din alte cărți, o fac atent, cu tehnică și inginerie literară, uită realitate imediată, presantă și mereu actualizată tot mai rapid. Partea livrescă are meritele ai, atrage. Se pot construi modele ale postadevărului prin narațiuni bine dozate, la fel ca în realitatea virtuală…

Există scriitori care iau ca bază realitatea vie, cu problemele fiecărei epoci, văd paradigmele din zone diverse, lărgesc orizontul, omul prins în mandibulele fiecărei zile, cu stresul și bucuriile inerente. A citi marea cartea a realității vii este una din laturile fezabile ale literaturii, simți viața pulsând în paginile cărții, cititorul află ceva important despre sine și se schimbă… Sunt linii diferite, cei dintâi își vor construi opera, cu talent, fiind admirați. Ceilalți își vor construi opera cu suferință, dar pe stâncă, putând influența schimbarea minții cititorului.

Scriind despre Nichita Stănescu, de fapt despre poezie și limba română, poetul, care din cuvinte a creat necuvintele, reține o idee care ne asaltează prin forjarea revelației: „Cui i-a dat vreodată prin cap și cine și-a imaginat vreodată că prin crearea unui ceas perfecționat se poate crea timp?” (p. 66).

Eseurile de față ne descoperă laboratorul artistului, temele care îl asaltează și le dă viață. Acestea pot constitui baza unei literaturi care poate vindeca, nu numai a atrage admirația de moment, de o generație…

 

 

Constantin Stancu ©

*Text publicat în revista „Vatra veche”, nr. 6/2025

Revista „Vatra veche”, nr. 6/2025. Semnal, sumar, cultura în cetate...

 

 

Proza de azi: No Pants Day

 

Parcul îndrăgostiților

 

(Fragment din romanul Judecătorul și jurnalul ars)

 

În ziua aceea Eduard a zărit-o de departe, era pe aleea centrală a parcului, sub umbrele grele ale pomilor ornamentali. O siluetă simplă, fragilă, o femeie misterioasă așteptând să apară bărbatul. I-a plăcut imaginea. Ea nu l-a observat de la început, era atentă la pomii care fremătau, atinși de un suflu delicat de vânt. Se auzeau și zgomotele atenuate de pe marile bulevarde care curgeau pe lângă parc. Apoi l-a văzut și s-a bucurat. A încercat să-și ascundă bucuria. Nu dorea să fie vulnerabilă în fața lui. Edi nu a băgat în seamă toate aceste stări ale femeii. Era tânără și lui îi plăcea într-un mod aparte. Nu putea explica, nu avea nimic din ținuta tinerelor din vremea sa. Nu se coafa special, avea părul lung, prins la spate. Zâmbea și era sinceră.

-        Iarăși ai întârziat la antrenamente, sportivule!, îi zise ea de departe.

-        Eu? Nu, abia am terminat, sunt rupt. Ne-au luat la fugă de dimineață, s-ar putea să intrăm într-un joc decisiv și ne pun la munci grele. Mă dor picioarele, tot trupul, zău! Nu te-am văzut de multă vreme… Ce ai mai făcut?

Când s-a apropiat de ea, a sărutat-o scurt. Parcă erau prieteni de când se crease lumea. O undă îi străbătea pe amândoi. Ea nu a refuzat gestul lui, l-a întâmpinat și, chiar, a dorit să-l prindă de după gât cu ambele mâini. S-a răzgândit imediat. Era prea repede. El a simțit începutul de gest. A luat-o de mână și a strâns-o delicat.

-        Mă bucur pentru că ești aici. Chiar nu știam ce-mi lipsește…, zise el fără răsuflare.

Ea zâmbi și începu să-i povestească aventura ei la țară, i-a redat modul cum a procedat tatăl ei, a povestit câte ceva din evenimentele din acea zi. El asculta amuzat. A invitat-o apoi să se așeze pe o bancă. Au stat unul lângă altul, s-au ținut de mână, au povestit, au râs. Se simțeau eliberați. Cumva, căzuse cenzura care îi bloca.

Întâlnirile lor s-au repetat. Au devenit tot mai îndrăzneți unul cu altul. El o îmbrățișa cu multă dragoste, preferau aceeași bancă din parc, cumva ferită de ochii trecătorilor. I-a descoperit trupul solid, puternic și fragil totodată. Mâinile lui erau frenetice, căutau timpul pierdut. Se maturizase. Ea îi prindea chipul între palmele ei fierbinți și-l încuraja. Când se sărutau, nimic nu-i mai oprea. Se lipeau unul de altul. Au început să-și povestească tot mai multe. Edi, care era mai tăcut, a început să vorbească, să pălăvrăgească multe întâmplări. Într-o zi ea i-a propus să fie activ în grupul lor. Putea să lucreze mici texte despre actualitatea sportivă, să le posteze pe sit-ul asociației. Ea nu a mai folosit termenul de prieteni, doar îi spunea despre relația plină de căldură dintre membrii colectivului. După un timp el a primit și bani pentru munca lui, știrile sportive erau căutate. S-a concentrat asupra fenomenului sportiv. Nu realiza câte informații bune putea pune la dispoziția colectivului.

Ei au început să colinde marele oraș, să se plimbe prin parcuri să meargă la concerte, la întreceri sportive, la teatru. Încet-încet se schimbau. Lumea îi modela. Dragostea era ingredientul care punea în mișcare universul lor. Într-o zi un autoturism decapotabil a trecut pe lângă ei, era cât pe ce să-i lovească, să-i accidenteze. Au auzit doar muzica dată la intensitate maximă, erau manelele zburătoare. În altă zi au avut parte de un spectacol special. În metrou au dat peste câțiva tineri și tinere dezbrăcați, cu picioarele goale, în lenjerie intimă. Lumea îi privea. Estera și Eduard au povestit mult despre aceste evenimente mondene, ieșite din comun. Ea a avut inspirația să-i povestească și unchiului ei, Gheorghe Man. Acesta a râs, a ascultat povestea femeii, modul cum se plimba cu prietenul ei. Nu înțelegea relația lor, dar era bucuros pentru că tânăra avea un prieten. Era timpul…

-        Estera, i-a spus el atunci, nu te mira. Se vor petrece lucruri interesante în perioada aceasta. Societatea va fi provocată. Va fi testată. Este un experiment social, voi sunteți cobaii de serviciu. Se încearcă diferite stratageme pentru a controla oamenii. Sa dau bani grei pentru astfel de experimente. Oamenii trebuie controlați. Poate au luat și droguri, nu se știe niciodată. Cine apelează la astfel de fapte extreme, apelează și la alte forme de control a minții oamenilor. Vedeți și publicitatea, nu are menirea de a prezenta un produs, se dorește ca oamenii să fie dependenți… Așa se întâmplă în marile capitale ale lumii. E o modă de împrumut. Mi-a venit să râd, cică așa devin tinerii mai siguri pe ei. În pielea goală! O, dar mare este lumea lui Bulă, Bulanov, Bulansky… Nebunia libertății nu mai are limite… Stau goi pe băncile din metrou, citesc liniștiți ziarele, nu le pasă. Parcă nu s-a întâmplat nimic, e ceva „natural”… Eu zic să vă păziți de astfel de grupuri, nu fac bine societății. No Pants Day, așa e botezată moda asta, am citit și eu despre aceste „evenimente”. De fapt îi interesează modul de convocare pe rețelele sociale, asta e ținta. Sunt etape, pași intenționați făcuți pentru a atrage… Înțelegi? Strategie pură, pentru a capta atenția oamenilor. Bine că mi-ai spus, sper că te-am lămurit, Estera!

-        Da, unchiule, încep să înțeleg. Am să dau mai departe stilul, să ne ferim de el. Chiar că sunt caraghioși… Uite, ce bine că ne-am întâlnit în parc. De mult nu am mai stat de vorbă, îmi era dor de lecțiile pe care ni le livrai.

-        Bun, dar să povestești și la asociația voastră, parcă era una a dragostei… Experimentul pare că pune în balanță Raiul pierdut, zise Man și zâmbi. O să mai vorbim… Dacă mă vezi prin parc, vino să vorbim. Adu-ți și prietenul. Poate vorbim toți trei. Nu am să le spun nepoților ce vi s-a întâmplat. Doar suntem în plină Europă, nu? Hai, pa! Ai grijă!

                                                                                                                      Constantin Stancu ©

Text publicat în revista „Actualitatea literară”, nr. 135/2025