O istorie a zonelor monoindustriale: VADUL ARS, MIGRANȚI FĂRĂ BAGAJE, JUDECĂTORUL ȘI JURNALUL ARS... O analiză de Lőrinczi Francisc-Mihai

 

 

Constantin Stancu

                                   Trilogia romanescă a tranziției postdecembriste

 

Vadu Ars, roman,Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2016

Migranți fără bagaje, roman, Editura Limes, Florești-Cluj, 2019.

Judecătorul și jurnalul ars, roman, Editura Universitară, București, 2021.

 

Cu acest nou roman, Judecătorul și jurnalul ars, scriitorul Constantin Stancu întregește panorama tranziției românești, alcătuind astfel împreună cu romanele Vadu Ars și Migranți fără bagaje o trilogie esențială, o adevărată epopee literară a României postrevoluționare. Este un excurs romanesc amplu al perioadei de după 1989, radiografiind prefacerile societății, tranziția spre economia de piață, într-o rețea narativă densă și dinamică în care se creionează arhitectura și metamorfozele mentalului colectiv, alcătuind rizomic orchestrația meandrată a ultimelor decenii. Evoluția acestei perioade este țesută de autor în jurul unei localități monoindustriale din România, construind acțiunea în jurul unui fost mare combinat, mastodontul, care macină vieți și speranțe în vremea unei tranziții prelungite pe care se grefează vieți, situații, conflicte, de care se leagă speranțe, iubiri, destine dintr-o zonă de provincie; un roman al tranziției, având în centru o localitate monoindustrială, denumită în primul roman Vadu Ars, modelată de industrializarea forțată și rigidă practicată în anii 1947-1989 în România. Oameni dependenți de o singură întreprindere, de resursele ei.

Romanul  Judecătorul și jurnalul ars cuprinde un panopticum larg asupra social-politicului, asupra economiei de piață, a lumii afacerilor privite din prisma experienței juridice, care trimit spre țesături autobiografice. Experiența profesională a scriitorului în domeniul dreptului oferă credit de realism unor situații pe care le creează, imaginează, ori le derulează din experiența trăită, așa cum o explică la începutul romanului Vadu Ars: narațiunea se bazează pe fapte trăite de unii, citite din ziare, aflate și intuite de alții, povestite, răstălmăcite, devenite legende. Mituri. Acei oameni au devenit oamenii tranziției.

Firul romanului, Judecătorul și jurnalul ars, urmărește viața judecătorului Teofil Ciocan după pensionare, când acesta se retrage în provincie pentru a duce un trai liniștit, notațiile de tip jurnal ale acestuia constituind discontinuități eseistice și experiențiale, de asemenea, în roman un rol direct îl are viața omului de afaceri Moise Buzatu, un fel de baron local, care controlează întreg orașul, un întreprinzător îndrăzneț care cochetase și cu vechiul regim și care își extinde afacerile până în Capitală, deoarece în provincie lucrurile sunt mai șterse.

În holarhia tentaculară a societății tranziției, scriitorul surprinde, printr-o analiză fină, lucidă, de profunzime, fenomenologia schimbărilor societale, mentale, psihologice, cognitive, demografice, confesionale cu toate cutumele, șariajele și fizionomiile acestor metamorfoze, urmărite de la nivelul cotidianului și până în absida interioară a persoanei. Este un roman amplu, etajat despre metamorfozele și multifațetele ultimului deceniu, cu toate meandrele și vicisitudinile societății în schimbare accelerată, cu furia spațiului virtual, cu tentația puterii, cu tehnicile de manipulare și supunere a maselor, o societate sleită de patima confortului și furată de iluzia puterii, aruncată undeva la periferia realității, un creuzet complex și original prin care scriitorul obține judecăți de valoare.

Constantin Stancu urmărește megatendințele din lume, marile schimbări din sfera evoluției tehnologice, noul care înnebunește și controlează într-un fel nemaiîntâlnit oamenii, neofilia, oamenii au devenit marii absenți ai oceanului de știri. Ideile filon care dinamizează narațiunea sunt despre mediul de afaceri, putere și influență politică, manipulare, abuz, tehnologie nouă, domeniu virtual, injustiție, apoi religie, libertate, singurătate, bătrânețe, timp, suferință, drame, nostalgie, toate prinse în pasta narațiunii unui roman viu, abil construit, care polarizează un spațiu vast, dinspre o localitate de provincie, Vadu Ars și până în Capitală, un gulag în care oamenii fug în toate direcțiile deodată; lumea este fascinată de putere, asta schimbă perspectiva.

Pe mai multe planuri narative scriitorul așează personaje din pături sociale diverse, legate într-un fel de fosta localitate Vadu Ars, care le modelează destinul, lichidarea combinatului a pulverizat totul. Urmărim astfel viața fostului judecător Teofil Ciocan, pensionat, văduv, retras în provincie, unde o cunoaște pe Dorina, femeie divorțată care lucrează pentru Ioan Jude, practicant în insolvență, economist și specialist la modă, care deține o firmă, un birou de consultanță. Teo și Dorina se redescoperă într-o nouă relație de prietenie pe care încearcă să o construiască și prin aceasta redescoperă viața cu fericirile ei simple care dau frumusețe și consistență vieții: marea poveste a omului este înlocuită de micile narațiuni ale fiecăruia. Moise Buzatu, om de afaceri care monopolizează Vadu Ars, își extinde afacerile în zona capitalei, unde oameni de încredere, angajații săi, îl susțin și îl ajută să îl integreze și să îl lanseze pe fiul acestuia, Eduard Buzatu în domeniul fotbalului. Moise Buzatu s-a înfipt în oraș, domină lumea. Are depozite, o fabrică de prelucrare a lemnului, una de turnare a plasticului pentru articole de mașini. Primarul îl protejează. Economicul domină viața.  Soția lui Moise Buzatu este Suzy, o femeie supusă și care își susține soțul. Edi o cunoaște în Capitală pe Estera, de care se îndrăgostește. Estera este fiica lui Miron Man, care mai are trei frați. Unchiul lor, fratele tatei, Gheorghe Man, numit în roman Profesorul, este perosnajul care le modelează caracterul și îi îndrumă în lumea agitată a Capitalei, pentru a face față junglei urbane. Ioan Jude și și soția Angela dețin firma care se ocupă de insolvență, care le asigură traiul și constituie o familie sudată. Ea este cadru medical, el se ocupă de falimentele vremii și aflăm despre ei că uneori li se părea că aveau prea puțin timp pentru ei și timpul devenise o noțiune prea abstractă. Ioan Jude pare a fi un alter ego al scriitorului. Elemente autobiografice se regăsesc și în persoana lui Teofil Ciocan.

Poveștile de dragoste și de viață, dramele și bucuriile deopotrivă, socializarea dintre oameni, frământările și nemulțumirile, toate acestea dinamizează romanul, îl aromatizează și îi dau un senzorium aparte. Omul trece prin vâltorile vieții, prin metamorfozele timpului, prin șocul noului, tehnologic sau spiritual, dar, în final, reușește să se reechilibreze, chiar dacă  la un nivel diferit, găsind o nișă de supraviețuire după restructurările economice și remodelarea societății de flămânzii de putere, de control total, ai acestui deceniu.

Mesajul este că memoria păstrează incrustată drama acelei lumi, a fostului combinat siderurgic, mastodontul, care polariza viața în regiunea monoindustrială din Vadu Ars și ea este în măsură să transmită tinerilor o realitate, mărturii care nu trebuie lăsate să se piardă prin acea tehnică perfidă, uitarea ca formă de ștergere a memoriei: lumea s-a tribalizat. Ne întoarcem la pictograme; parafrazând pe Maria Stepanova, „trecutul devine sălbatic, năpădit de uitare ca o pădure”.

În primul volum al trilogiei, Vadu Ars,  o poveste de dragoste dintre Ilie Talan și Ana Nor, este liantul întregului angrenaj al vieții dintr-o localitate monoindustrială de după aglomerația din decembrie, cum o numeau unii, acea revoluție repede pierdută, iar  directorul combinatului, Ion Ardelean a fost ales liderul care să remodeleze această unitate industrială: la partid îl apreciau pentru viziunea sa, pentru ideile sale moderne, dar lumea era în schimbare, o simțea pe pielea sa. Părea că țara nu fusese pregătită pentru capitalism. Ilie Talan și Ana Nor sunt personajele care polarizează acțiunea romanului. În jurul acestei familii autorul orânduiește viața unei comunități dintr-o localitate monoindustrială, cum este definită de scriitor, cu un loc special spre care gravitează acțiunea din carte, Macarena, un centru de alimentație publică, denumire care revine și în celelalte două părți ale trilogiei, unde se leagă afaceri și loc de întâlnire pentru oameni pentru a-și spune păsurile.

Migranți fără bagaje, al doilea roman al Trilogiei,  continuă acțiunea din romanul Vadu Ars, destinul unei localități monoindustriale după faliment și viața locuitorilor din zonă, prinși în vuietul tranziției românești din ultimul deceniu. Contextul în care sunt urmărite viața populației și activitățile ei social-politice și culturale este unul foarte larg, încadrat în fluxul lumii globalizate, puternic modificată de migrațiile moderne, de metamorfozele determinate de evoluția tehnologiei și de ritmul accelerat al unei lumi în care omul se preocupă predominant de nevoile materiale, răspunzând unei societăți flămânde după consum.

În pasta romanului sunt prinse personaje din diferite pături sociale, de la intelectuali și până la oameni simpli, care își duc viața de zi cu zi în Vadu Ars, unde profilul economic s-a schimbat, comunitatea a prins vigoare, oamenii s-au adaptat unei societăți globalizate, în continuă metamorfozare.

Personajul principal al cărții, Ana Nor, avocat de profesie, este unul din personajele liant ale romanelor, în ultima parte fiind un personaj absent, reconstituit din relatările altora. Dintre personajele care dinamizează viața comunității, din Migranți fără bagaje, al doilea volum al trilogiei romanești se numără Ion Ardelean, fost director al combinatului din localitate, implicat activ în agricultură; Moise Buzatu, om de afaceri, care devine sclavul banilor; Ioan Jude, economist, fost jurnalist, implicat activ în viața economică, juridică, dar și culturală a orașului; Toma Bucur, profesor și autor de romane de aventuri bine vândute în străinătate, care întreține legături cu Ana Nor pe tărâm afectiv; Gigi Zugravu, parlamentar, care îl lansează în afaceri și pe fiul său, Bill Zugravu, artist. Putem observa această tradiție de a transmite urmașilor puterea financiară și afacerile. Aceeași schemă se petrece și în ultimul roman, când fiul Edi al lui Buzatu este propulsat de tatăl Moise Buzatu în Capitală pentru a fi lansat în domeniul fotbalului. Un personaj cu totul deosebit este Radu Costin, pensionar, fost profesor, un bun cunoscător al culturii și al istoriei locale, păstrător al secretelor din Vadu Ars, care o alege pe Ana Nor să poarte taina aurului dacic, al cosonilor de aur,  peste generații.

Este o lume a schimbării, scriitorul pune accent mereu pe această nuanță dinamică, a pulsiunilor și a afacerilor ilicite, a neașezării. Tihna și candoarea au dispărut din viața omului de azi. O lume modelată de internet: tehnica îi apropie pe oameni, dar îi și îndepărtează. Sclavie modernă. Omul aruncat în hățișul neastâmpărului, mânat de dorința de a câștiga bani și de a avea putere asupra celuilalt. Fenomenul manipulării este bine surprins și dezbătut în paginile trilogiei romanești. Noua dictatură se numește birocrație, scrie autorul, după loviluția din '89, făcând un salt în cotidian, lumea liberă se lipește de imagini, de iluzii.

Scriitorul surprinde, în perioada dintre anii 1991-2021, fenomenul manipulării prin mass-media, prin tehnologie, prin scheme politice și economice, forme de sclavie modernă, o dinamită a secolului XXI utilizată în scopul, tot mai evident, dea obține un control total asupra populației. Autorul face o trecere panoramică peste ani, peste evenimentele, schimbările care s-au petrecut în societate și efectele pe care le au astăzi, consecințe ale acțiunii omului în anii încețoșați ai tranziției: din fostul combinat mai persista doar un praf de zgură fină. Era semnul lăsat de mulți ani de activitate industrială. Percepu că o prăpastie îl despărțea de generația care venea după el. Era ceva fizic, ca o boală.

Scriitor cu crez creștin așază pe acest fundament un peisaj industrial derulând imagini ale tranziției pe mai bine de trei decenii, surprinzând fizionomii, caractere umane, decupând momente ale schimbărilor care s-au petrecut, reevaluând sub stare de conștiință și conștiență un parcurs al memoriei care încearcă să recupereze un peisaj industrial în mișcare temporală, să creeze un fel de film al regiunii, prin trăirile oamenilor conferind autenticitate evenimentelor. În derularea cinematografică a perioadei fiecare întoarceri în sertarele memoriei sunt tot atâtea popasuri introspective și meditație. Scriitorul se confundă uneori cu personajele, când cu unul, când cu altul. Totul este în mișcare. Autorul pune accent pe trecerea implacabilă a timpului: lumea era în mișcare, lumea se schimba, timpul trecea repede, lumea se reinventa. Și schimbarea îmbracă forme uneori ciudate: geeks, worhoolic, hackeri, criptomonede, filter bubble, neofilia, libertinaj sexual, noua carne de tun, „biserica iubirii” sunt câteva sintagme asupra cărora insistă scriitorul, tinerii, un nou experiment social, cobaii de serviciu. Se încearcă diferite stratageme pentru a controla oamenii.

Un loc aparte în Trilogie, locul-sursă, este fântâna din curtea uzinei, laitmotiv care translatează cele trei romane, ca idee liant, de închidere în cerc, aceea că apa îi satură deopotrivă pe bogați și pe săraci. Este apa vindecătoare,tămăduitoare: fântâna săturase de sete multă lume, oameni bogați, miliardari, generali, oameni simpli, scrie autorul în primul volum, iar în romanul de față, ultimul al Trilogiei, Judecătorul și jurnalul ars, revine la natura miraculoasă a fântânii: există un izvor în zona fostului combinat, curge apa acolo de vreo trei sute de ani, e apă bună, cine bea din ea nu mai pleacă din Vadu Ars. Are ceva special apa asta. Și pentru a avea o privire parabolică și sintetică asupra lumii, scriitorul Constantin Stancu, un om sensibil și discret, lucid și profund, ne conduce la izvor, de la puțul cu apă limpede până spre sursa de apă vie christică, într-o inefabilă migrație spre divinitate: e greu să renunți la o așa bunătate, au băut din apa asta români, evrei, nemți, țigani, unguri, polonezi, ce să zic, toate națiile aproape. Poate au băut și romanii pe vremuri! Uite așa, creștini de toate felurile, apoi musulmani, toți au găsit apa bună, lăsată de Dumnezeu pentru locul acesta.

Toate personajele Trilogiei simbolizează oamenii tranziției, cu o viață nestatornică, timpul trăit mereu în grabă, cu puține momente de bucurie. O atmosferă cenușie ca aceea a ochilor tranziției în care toate par că se scufundă. Iluzie și realitate deopotrivă: așa suntem oamenii, alergăm necontenit după o iluzie, sintetizează scriitorul în finalul romanului. Realitatea și iluzia diluate într-un singur corpus, care magnetizează lumea și o prind în vâltoarea unor schimbări nemaiîntâlnite până astăzi.

Constantin Stancu face o radiografie a societății actuale, cu șariajele și derapajele ei, cu manevrele politice și șarlatania mediatică, juridică, toată devălmășia unei tranziții prelungite este amestecată în pasta unei narațiuni care are în centrul său localitatea Vadu Ars. Scriitorul observă o societate în derivă, dezorientată, ruinată de frumos și de morală, golită de religios, cu hazardele ei social-politice, economice, ființiale. Până și mierea e falsificată, citim în volumul doi, iar aceeași idee se continuă în ultimul volum al Trilogiei, când scriitorul constată că fără albine ne-am dus pe pustii.

Autorul observă, în fluiditatea scriiturii, modificările la nivelul mentalului colectiv, oameni afectați de criza lumii moderne, de ritmul alert de evoluție materială, care descătușează în om pulsiuni și agresivități și supune acest decupaj al istoriei recente, perioada tranziției postdecembriste, unei analize complexe, filtrate la nivel psiho-emoțional, reflectată în contextualitatea istorică, trecută prin lucarne spirituale, neliniști metafizice, reflecții filosofice, într-un fluviu narativ spectaculos, alcătuind un roman al autenticității și al experienței, polarizat de fluxul subiectiv al memoriei.

 

 

 

Lőrinczi Francisc-Mihai

 

 

Text apărut în revista „Banchetul”, nr. 70-71-72 (oct.-nov.-dec.)/ 2021 

Foto: Lőrinczi Francisc-Mihai

 

 

 

 

 

 

 

DANIEL MARIAN - SILOZUL UMBRELOR... Negocieri cu neștiutul... Poeme sub un Cer adevărat

 

O tavă de argint pentru căpățâna mea... Dansul în istorie...

 

Ultima tavă de argint

 

 

Mai este o tavă şi pentru căpăţâna mea?

 

Întrebarea îmi intră sub piele, e prea mult sânge într-un simplu dans…

 

Şi flacăra unde este?

 

Prima zi de şcoală, ultima zi din viaţă,

mai este o tavă, mai este?

 

Judecătorul se condamnă cu fiecare cuvânt rostit,

pictorul se salvează într-o culoare nedefinită,

scribul se refugiază în adevăruri umile şi

vechi fotografii cu dansatoarea din barbare edicte.

 

Ea continuă să calce-n picioare hărţile prinţului,

 

o face tandru, cu eşarfe din care picură roua dimineţii.

 

Deasupra căpăţânii mele ea dansează

pe insomnii de carne,

 

în ochii prinţului ea este doar vrabia cu ochi de sticlă…

C Stancu ©

 

 

 

Ticu Leontescu - POEME ÎN CLAROBSCUR... Cetate de scăpare și alte poeme cu har

 

Fotografii rupte din coapsa timpului...

 

NEGATIV DE SÂNGE

 

                              Imagini rotitoare - negativ de sânge,

                              fotografii de carne risipite în baruri de noapte,

                              în săli de bal,

                              printre hierodule și scribi...

 

                              Fotografii rupte din coapsa ta,

                              imagini care dor,

                              ca bolile vechi, moștenite de la sclavii

                              ce ridicau piramide,

                              sau puneau pietrele la picioarele podului,

                              acolo unde fluviul intra-n cuvinte...

C Stancu ©

 

 

 

Voicu Lăzăruț și meandrele istoriei... Din Țara Hațegului la New York cu Nick Stoicoi! O lume în mișcare: „Nick Stoicoi din Ţara Haţegului a gustat moartea în Primul Război Mondial, s-a zbătut pentru a reveni în satul său, la familia sa de pe front, ieșind din abatoarele istoriei. Evenimente neprevăzute îi marchează destinul, crima comisă îl obligă să migreze în America, acolo îşi construiește un mod de viaţă aventuros, câştigă suficient”

 

ISTORIA  CA O CASĂ ABANDONATĂ

 

 

O întrebare pentru câteva generații: Cine ești dumneata, Moșule? Romanul cu același titlu a fost publicat de Voicu Lăzăruț la Editura Sitech în anul 2021, la Craiova. Cartea reia povestea unui român și a familiei sale în secolul al XX-lea, cu prelungire în secolul al XXI-lea. Povestea a fost lansată inițial în narațiunea În umbra fricii*, apărut la Editura Gligor Haşa din Deva în anul 2016. Cititorul este călăuzit prin meandrele istoriei. Frica, dragostea de viață, rezistența în fața istoriei sunt toate parte din motorul care pune în mişcare societatea într-un timp al căutărilor și eroismului impus de conjunctură. Autorul are pasiunea povestirii, are curaj şi dorinţa de a pune pe tapet problemele care frământă individul în faţa agresiunii istoriei. Romanul este o cronică de familie, personajele acţionează cu frenezie pentru a-şi câştiga viaţa simplu și cu patimă. Personajul principal este Nick Stoicoi, rudă cu autorul, care povesteşte toate evenimentele care se petrec de-a lungul a mai multor decenii, fisurând sticla memoriei. Evenimentele se petrec pe mai multe continente, în sisteme sociale diferite, în imperii dificil de definit. Autorul, indirect, devine personaj, omul din umbra destinului, beneficiarul zbuciumului celor de dinaintea sa. Nick Stoicoi apare brusc în fața nepotului (autorul) și caută un loc în familia pe care a părăsit-o cândva, fugind în lume după ce a comis o crimă fără voia sa.

Nick Stoicoi din Ţara Haţegului a gustat moartea în Primul Război Mondial, s-a zbătut pentru a reveni în satul său, la familia sa de pe front, ieșind din abatoarele istoriei. Evenimente neprevăzute îi marchează destinul, crima comisă îl obligă să migreze în America, acolo îşi construiește un mod de viaţă aventuros, câştigă suficient. E pe punctul de a se realiza, viaţa îi scapă printre degete, ajunge din nou în România, o ia de la capăt, se zbate. Planurile pe care glisează istoria îl prind între evenimente abrupte: războiul, cele două sisteme sociale consolidate după Cel de al Doilea Război Mondial, dictatura politică și dictatura banului, fuga după iubiri imposibile etc. Familia sa este zguduită de evenimente, de limitele indivizilor apăsați de sărăcie și frică. Autorul, apoi, se concentrează asupra vieţii mamei sale, o figură luminoasă, învăţătoare de profesie, se realizează ca om, îşi întemeiază o familie, se nasc alţi copii, lumea a ia de la capăt într-un sistem pe care nu l-au prevăzut.

Voicu Lăzăruţ are dorinţa de a se mărturisi, tabloul de familie se transformă în tabloul unui neam. Mărturia îl eliberează. Frica a pus în mişcare oameni, societăţi, armate, iubiri neîmplinite. Tabloul istoric se întinde generos de la primul război până în actualitate. Personajele gustă tăria fricii în războaie, în schimbări de regim, de la capitalism la comunism, de la familie la singurătate. Teama de capcanele vremurilor naşte singurătate, este o aripă a singurătăţii care acoperă faţa personajelor. Sunt tablouri care pun în lumină faptele unor oameni în căutarea destinului. Averea făcută de Nick Stoicoi în America rămâne mereu o enigmă. Munca, însă, e o realitate care marchează oamenii. În căutarea averii, a visului, a iubirii. Violența sau lipsa bunului simț ocultează valul istoriei. Dumnezeu a dispărut din lume, așa povestește autorul indirect… Sunt fapte care duc la omoruri, personaje implicate în marile mișcări din istorie: liberalism, legionari, comunişti, soldaţi, cowboy, gansteri, ţărani care-şi apără bruma de avere, dascăli pasionaţi care modelează conştiinţe, femei care iubesc şi sunt părăsite, bărbaţi care se luptă pentru viaţă, dar nu se pot lupta pentru destinul lor… O luptă pentru a ieși din labirintul vremurilor.

Voicu Lăzăruţ nu are un plan al naraţiunii sofisticat, el povesteşte direct, timpul îi este reper. Iubirea îi este reper. Un personaj bine conturat este Nick Stoicoi, unul de poveste. Scapă de moarte, de închisoare, de boală, de timp. Nu-şi poate realiza familia. Femeile din viaţa sa, inclusiv soţia, sunt abandonate uşor. El se descurcă mereu, de frică, de gheara iubirii. Secvenţele din America sunt dramatice, par preluate dintr-un film cu mari gangsteri. Fuga de comunism şi de comunişti este un mod de a evada dintr-o situaţie limită, istoria îşi arăta ghearele. Nebunia lui, cruzimea, duritatea sunt generate de disperare, întruchipează acea culme a disperării la nivelul individului simplu, presat de evenimente. Îşi câştigă şi-şi pierde identitatea, este un bogat sărac care sfidează istoria, este un sărac care se îmbogățește mereu fără să rămână cu averi sau afaceri. Se descurcă în labirintul oferit omului obișnuit de societatea mereu afectată de schimbări brutale. Prin reflex, el se mișcă pe cataligele brutalității impuse.

Un alt personaj este dascălul de la ţară, de fapt mama povestitorului, Mărioara Lupulesc, fiica lui Nick Americanul. Pasiunea  pentru a-i învăţa pe copii minima cultură, patriotismul, igiena, toate ne arată o figură luminoasă de femeie. O biruitoare pentru că a format oameni. Sunt pagini superbe în care o femeie tânără se luptă cu dramele istoriei într-un sat părăsit de munte. A găsit oameni sufletişti, oameni muncitori în satul izolat, din munte, oameni uitaţi de algoritmul istoriei. A fost nevoie de multă muncă pentru a-i civiliza, de a impune  igiena personală, obiceiuri sănătoase, orbirea lor a fost o problemă socială. Dascălul a învins prin pasiune şi curaj. O comunitate la margine de imperiu, trăind ancestral…

Povestea tatălui, Horea Lăzăruţ, este una specială, starea funcţionarului public în comunism, inspector la fisc, o meserie grea, o meserie care prin natura ei distrugea oameni. Horea a răzbit, viaţa însă i-a dat mereu lovituri, până şi cei care munceau cinstit s-au trezit sub presiunea legilor inumane din comunism, a fost bănuit că şi-a făcut averea în mod ilicit. Ultimele zile din viața sa sunt abrupte, nu s-a putut adapta la noile realități ivite după 1989, este tipul inadaptabilului, cu energiile răvășite. Moartea este o evadare, scenele povestite de scriitor sunt abrupte, omul învață cum se moare: singur și gol, sub umbrele vremurilor noi.

Voicu Lăzăruţ are darul povestirii. Sincer şi direct el pune în lumină o istorie a bărbaţilor. Femeile sunt doar jucării în mâna acestora, doar partenere de iubire. Ele mereu trăiesc o dramă: bătăi, avorturi, schimbări de parteneri, copii bolnavi, gospodării abandonate, boli care copleşesc, morţi de îngropat. Bărbatul este preocupat cu ritualurile fricii. Este un deficit de iubire la personajele lui Voicu Lăzăruţ, mereu ceva scapă individului copleşit de valul înalt al istoriei. Etapele sunt arse aproape instantaneu, timpul este scurt, viaţa s-a dus…

Sunt unele pagini în roman care nu au dinamism, ele au fost scrise ca mărturie. Descrierea vieții din satul românesc la apariția comunismului este atroce, personajele sunt implicate în stări neprevăzute și pentru care nu s-au pregătit. Romanul este inegal în unele locuri, pagini superbe cu bărbaţii în acţiune şi pagini statice, naraţiunea suferă pe unele locuri, dar atrage prin glisarea planurilor şi prin dramatism. Mărturia pare importantă pentru Voicu Lăzăruț. Peste ani oamenii vor înțelege cum trăiau strămoșii, cât de aproape de natură erau, cum se luptau cu un context artificial, impus de comunism sau capitalismul abrupt.  

De remarcat sinceritatea autorului, pasiunea pentru memoria familiei, analiza fricii prin faptele personajelor, căutarea esenţei, dialogurile puse în scenă cu pasiune, cuvinte rupte din realitate, bucuria de a transmite enigmele istoriei. Efectul unei vieţi în umbra destinului este boala, medicamentele de la capătul patului, spovedania, singurătatea, povestea care ridică moralul celui aflat în mandibulele epocilor. Individul singur în faţa istoriei, cu toate ghilotinele deasupra lui. Sunt lucruri care scapă omului obişnuit, el se supune vremii, este marele fricos-curajos, paradoxul care macină colectivităţi, naţiuni.

Energiile oamenilor se declanşează cu tărie datorită războaielor, crimelor care macină societatea indiferent de continent sau ţară. Căutarea drumului spre libertate, cruzimea vieţii şi distanţa dintre viaţă şi moarte, egală cu lungimea unei arme. Mişcările banilor în societate trasează drumul spre moarte: dolar, rublă, leu, marcă, euro. O istorie pe scurt, din banii care au circulat în lume. Planurile se schimbă, urmează şcoala la stână, drumurile dascălului din munte în munte, drumuri care se întretaie, drumuri care se pierd. Amintirile dinamizează istoria prin timpurile furate morţii, iubirile sunt şi ele în paradigma fricii, călătoriile în vremuri mai libere fac viaţa mai spectaculoasă, dar frica e mereu prezentă prin nesiguranţă şi prin lipsa de iubire.

Romanul debutează cu apariția neașteptată a bătrânului Nick în casa nepotului, legând generațiile. Un om puternic, atins de vremuri, devenit o stafie a sfârșitului de veac, atins de brumele sociale. Pentru nepoți el reprezenta o problemă mai greu de descifrat. „În sutele de nopți friguroase și întunecoase din anii comunismului ceaușist, Nick mi-a povestit viața sa aventuroasă și incredibilă, ca într-un serial tv. Incredibil cum eșalona logic episoadele vieții sale. Niciodată nu a povestit decât un capitol din viața sa, după care, obosit, beau un deț și adormea. N-a omis nimic, nu s-a rușinat de nimic, nu și-a cerut scuze și, mai ales, nu regreta decât faptul că se întorsese, ca un nebun, din America, unde avusese totul, dar alesese nimicul, mândria și prostia! Multe povești mi le-a repetat obsesiv, ca un bătrân, dar nu ca un om căzut în boala vârstei” (p.20).

Romanul se încheie cu vizita nepotului în America, în căutarea averii lui Nick. Birocrația și abisul secolului fac imposibilă identificarea averii lui Nick Stoicoi din Țara Hațegului. Nepotul se alege cu vizitarea acestui continent simbol al democrației și puterii oamenilor asupra altor oameni. Admirația nepotului pentru o lume aparentă a bunăstării rămâne un câștig pentru alte generații. Dar și un argument pentru noi scopuri în viață. 

 

Învăţătoarea de la sat, personaj puternic şi luminos, capabil de mari transformări pentru sine şi pentru alţii, se ivește din valurile vremii ca un simbol. Acolo,  românii au evoluat tare greu, iar istoria parcă a încremenit. Ea se instalase în şcoală, ca-ntr-o casă, uşa de lemn devenise noaptea patul tinerei femei. Baciul Teodorescu i-a adus blănuri de oaie şi miel. Dimineaţa se spăla pe faţă într-un lighean amărât, adesea își făcea focul cu lemnele ce erau din abundenţă, într-o sobă de tuci, toată spartă care afuma mereu şi unde își încălzea apa pentru a face baia necesară.

Problema familiei a fost mereu una importantă pentru personajele romanului, o problemă reală, vremurile afectează mai ales familia. Autorul apelează la un discurs a lui Barack Obama, preşedintele Americii, despre frică: „Sigur că ne este frică, nu văd de ce am ascunde asta. Şi faptul că o ascundem ne face mai puternici. Nu poate să nu mi se rupă sufletul, când aud că această frică se împrăștie din ce în ce mai mult. E dureros să ştiu că poporul meu are o asemenea anxietate şi o asemenea frică. Frica poate provoca nişte reacţii stranii şi neaşteptate” (p. 410).

Romancierul se confesează, are mereu concluzii la această cronica de familie, moderate de contextul în care au trăit personajele. Autorul definește destinul contorsionat, abrupt: „De fapt, va exista ca un blestem  comun a neamului nostru, asta pentru că amândoi nu prea credeam în Dumnezeu, doar la ananghie, și viața ne va lovi, nimic și nimeni în jurul nostru nu ne va ajuta și iubi” (p. 21).

De văzut și scenele din casa de copii, acolo destinul este modelat de violență, instincte, oameni fără rădăcini, sclavi sociali, greu de eliberat din fălcile istoriei. Copii fără părinți devin oameni cu un destin aleatoriu, ies din valul social sau se agață de iluzii. „Aveau toți, însă, o colecție prețioasă de capace metalice de bere, apă, oțet, ulei, băuturi pe care ei le clasau după valoarea culorii stabilite de ei și pe care ei schimbau aceste „piese” și le pariau între ei, la tot felul de jocuri, unde erau tare îndemânatici” (p.306). Paginile referitoare la acești orfani ai istoriei sunt relevante, ele reflectă, indirect, destinul omului pe o planetă abandonată în univers.

Inteligența lui Nick s-a manifestat în fața agresiunii comunismului prin constituirea „Cuibului de Nebuni” din Delul Risculiței. Acolo nu se vor putea apropia reprezentanții autorităților din acea vreme, de frica acestor nebuni, considerați „reziduuri sociale”, care nu putea realiza cooperativizarea (paginile 208 și următoarele).

Vorba lui Nick: „Eu nu am ținut regim, în niciun Regim!” (p.19)  

Despre Nick, la 99 de ani (!), ironie la adresa istoriei şi marilor imperii: „Muri în noapte de Crăciun, uitându-se după execuţia lui Ceauşescu, strigând triumfător că a murit şi comunismul. A trăit mult şi controversat toată viaţa, vorba sa era zeflemitoare: <<De-al Dracului trăiesc, ca să le fac contra duşmanilor mei!>>” (p.26).

Cine esti dumneata, moșule? (la fel ca În umbra fricii), în umbrele istoriei, ne prezintă un romancier care are suflul de a duce povestirea pe mai multe planuri, cu bucurie, cu deschidere, cu tâlc, punând în lumină dramele oamenilor. Nu i-a fost teamă de scenele triste și penibile în care ajung oamenii la bătrânețe, nici de iluziile care pătează tinerețea lor.

De la istoria unei familii la istoria imperiilor şi mai departe, la istoria care se strecoară pe sub uşă în locul ziarelor tipărite pe hârtia ce poate arde, care au dispărut în norul de semne din noul anotimp al schimbărilor globale.

 

 

*Voicu Lăzăruţ, Cine ești dumneata, moșule?, roman, 414 pagini, Craiova: Editura Sitech, 2021.

 

Constantin Stancu

Text apărut în revista „Banchetul”, nr. 70-71-72 (oct.-nov.-dec.)/ 2021

Andrei Caucar și Sfârșitul Lumii. Poezia la intersecția vremurilor. „Andrei Caucar este un poet care păstrează o anumită inocență, o anumită autoironie și ironie străbat versurile, la fel ca pictorii naivi care văd lucrurile simple amplificate de culorile vii ale realității imediate”

 

Cu mănăstirea din piept, poetul se miră

 

 

Un titlu destul de percutant: Sfârșitul lumii se apropie de ziuă (Editura Castrum de Thymes, 2021)*. Andrei Caucar caută puncte de reper în această lume. Pendulează între viață și moarte, caută certitudini într-o lume înclinată. Zbuciumul său se simte cu fiecare vers, este legat de poezie și caută o ieșire cu fiecare vers. Este la limita dintre religie și literatură, pentru că el și-a făcut din poezie o religie de fiece anotimp. Clipa o simte acut, durerea se preschimbă în metaforă. Cartea de poezie exprimă o stare care pătrunde în fiecare celulă: vine sfârșitul, este iminent, este ziuă, este confirmarea supremă că putem exista pe lama unui cuțit. Doctorița, personajul din poeme, este îngerul se serviciu în acest veac bolnav. Femeia acoperă spațiul dintre cer și pământ. Poetul își trăiește acut fiecare vers, îl doare dezechilibrul din lume. Este de acord că lumea poate avea un început. Este trist că vine sfârșitul, ca un fel de boală pe care ne-o provocăm trăind atroce zilnic.

Poemele curg limpede spre o concluzie. Poetul este efectul cauzelor prime și ultime, cu vorbele sale murind.

Din această perspectivă, el vede un Dumnezeu la lucru, harnic, acceptă totul. Moartea are curajul să intre în biserică, asigurarea de viață expiră, crucile sunt amestecate, greu de pătruns înțelesul. Natura intră în poeme dinamică, dealul este acolo, râul de munte captează cerul, pădurea este fermecată, planeta se îmbată cu moartea…

Iubirea poate fi soluția, ea poate opri sfârșitul. Iubirea acoperă bolile, ezitările femeii, instinctele morții. Toate se focalizează pe un Dumnezeu destul de apropiat: „nu e atât de greu să fii Dumnezeu/ când ai o măicuță să te țină în brațe/ și o cruce plutind peste lume/ să te răstignească mereu/ și apoi să învii și să ne lași singuri/ cu o lumânare tremurată în rugăciune/ iartă-mă Doamne – a început să rodească o sămânță străină/ în mănăstirea din piept” (nu e atât de greu să fii Dumnezeu, p. 14).

Temele și ideile izbucnesc simplu și penetrant, desenează stări, provoacă simboluri și se împletesc în taine tandre: „într-un plop prea tânăr sicriu înmugurind”; „într-o dimineață voi dormi/ fără să-mi bată robii/ soarelui în geam”; „porumbeii gângureau a ploaie/ cred că era o bisericuță pe aproape”; „după creșterea ierbii – iubirea/ plânge cu masca pe față” etc.

În altă parte, poetul descoperă un Dumnezeu care poate rămâne singur dacă ne omoară, sfârșitul urmează judecății inevitabile. Fenomenul s-a mai petrecut la potop, pe dealul Golgotei. Optimist, poetul exclamă, soluția revelată îi vine pe buze: „fă un curcubeu nevăzut și leagă/ încă o dată cerul de pământ/ oricât ai fi de supărat/ Doamne auzi-mă!” (Doamne, dacă ne omori – iar rămâi singur /2/, p.57). În altă parte, singurătatea Creatorului este abruptă, poate rămâne cu tâlharii, necredincioșii, cu soldații fără sentimente. Moartea nu este soluția, curcubeul este soluția, el leagă pământul de cer…

Moartea este învinsă, morții respiră – nu lumânări subțiri – nu se face noapte în cer, Cel care vede totul coboară roua pe flori, iar femeile singure nu-și lasă morții, îi poartă în minte, îi țin în pat, disperarea ivește învieri din memoria delicată a femeilor îndrăgostite (de ziua morților era atât de frig, p.61).

Natura se furișează în versurile poemelor, ia forme concrete și reprezintă o prezență. Ursul invadează arealul oamenilor, se umanizează în timp ce omul decade, după ce a distrus arealul ursului. Ursul este o prezență care semnifică prezența simbolului, a animalului care se adaptează la conjunctură. „trece ursul pe zebră/ umblă de la tomberon la frigider/ dacă e gol mănâncă femeia/ care îl bate cu polonicul în cap/ vânătorul lasă pușca în jos/ ursul deschide poarta ca omul/ are berea lui preferată/ bea și apoi plânge că i-au luat/ pădurea și mierea copiilor/ dar cei de la bodegă se prefac sau chiar nu știu nimic” (trece ursul pe zebră, p. 80).

Iubirea punctează viața bărbatului, poetul se întoarce la Geneza, la puritatea de început, acolo, ea și el sunt beți de un nou început. Iubirea marchează timpul, lasă amprente spirituale și sentimentale, leagă oamenii și îi leagă de creație (plaja). Sunt numeroase poeme în care poetul aleargă la sentimentul iubirii, se leagă de împlinire, desăvârșire, tânjește după întreg… „dacă te-aș lua în brațe iubito/ amândoi am pluti fără urme/ preț de o noapte fugărind asfințitul/ pentru a răsări pe o plajă pustie/ goi și încrezători în începutul lumii” (dacă te-aș lua în brațe iubito, p. 87).

Confruntarea poetului cu realitatea este dură, timpurile au săpat în destinul omului, efemerul se strecoară pe sub ușă în fiecare zi, uzura este evidentă: „acum îmi dați dulciuri/ că toată viața mi-am întins copilăria/ să văd un bătrân în oglindă/ ce fericită ești tu viață parșivă/ ai trăit cum te-a tăiat capul/ acum arunci o doză de bere în curte/ și aia îți cere dobândă” (acum îmi dați dulciuri, p. 51).

Andrei Caucar este un poet care păstrează o anumită inocență, o anumită autoironie și ironie străbat versurile, la fel ca pictorii naivi care văd lucrurile simple amplificate de culorile vii ale realității imediate. Versurile curg liber, titlurile fac parte integrantă din poem, sunt sudate de ideile și temele care se plimbă în voie la braț cu aspre cuvinte. Folosirea literelor mici este un semn de atragerea atenției asupra evenimentelor mari din viața oamenilor. Lipsa semnelor de punctuație înseamnă libertate maximă pentru poet, alăturarea de valul prezentismului acut, practicat de mulți poeți, ca o modă acceptată în prezent. Poetul nu se lasă încorsetat de rigoare, evadează într-o lume a sa. Poate că ar trebui să-și organizeze poemele după liniile de forță ale unor teme care îl bântuie, să accepte o anumită rigoare în universul poeziei sale. Volumele anterioare ne indică un poet aparte, cu un stil asumat, recognoscibil, un poet harnic și dornic de zicere: focuri din zăpezi (2020); sânge de sub tălpile mele (2011); poet găsit (2011), carte de despărțire (2019).

Daniel Marian scrie în postfață: „Andrei Caucar se trezește în plin coșmar, unde altundeva decât în „țara nimănui”… Totodată, el remarcă: „Probleme de existență, amănunte de conștiință, reflexii și reflecții din ipostazele unei trăiri și din alte altor trăiri succesive și concomitente” (Întâlniri cu viața și cu moartea, p. 97). 

Daniel Luca remarcă în prefață: „Andrei Caucar scrie o poezie care nu poate fi trecută ușor cu vederea, e o poezie a suferinței, a durerii, dar și a supraviețuirii” (Nevoia de dragoste, p. 5).

Fascinat de finalul prevăzut, alături de alți poeți, teologi, oameni de cultură, Andrei Caucar se privește în oglinda poeziei și vede transformările care ne marchează viața și toată moartea, și se miră de chipul din argintul acesteia.

 

 

Constantin Stancu

Text apărut în revista Boema, nr. 155

 

 

*Caucar, Andrei, Sfârșitul lumii se apropie de ziuă, poeme, 106 pagini, pref.: Daniel Luca; postfața Daniel Marian: Giroc: Editura Castrum de Thymes, 2021.

Călătoriile și țidula/ scrierile lui Drept-Zalmoxianul Donares. Literatura veche și civilizația valahă/ zalmoxiană de la Dunărea din Dacia. O istorie de Ion Pachia-Tatomirescu

 

OCOLUL LUMII: ÎNTRE HIARCĂ ȘI TANKA,

O POVESTE VECHE DE LA DUNĂREA DIN DACIA

 

Ion Pachia-Tatomirescu ne oferă o carte specială, una care iese din ritmul actual al postmodernismului și post-umanismului agresiv, o carte despre istorii vechii, unele știute, altele mai puțin cunoscute: Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister),Cosmografie,ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi traducere din limba latină în limba pelasgă > valahă (dacoromână), de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara-România, Editura Waldpress, 2019. De reținut, la final, sumarul cărții în limba română și limba engleză, semnal pentru cititorul interesat de paleocultura noastră.

Personaj din vechime, Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) a fost explorator, filozof, poet, istoric, geograf, inventator, o prezență a vremii sale. Ion Pachia-Tatomirescu are meritul de a ne prezenta personalitatea lui, de a readuce la lumină o lume uitată, pierdută în pasta timpului amestecat. El a făcut parte dintr-o familie nobiliară-valahă din zona Daciei-Dunărene-Pontice, din Scythia Minor/ Sciția Mică, după ultima denumire venind din Imperiul Roman. De remarcat schimbările politico-teritoriale-juridice ale zonei, generate de modificările în paradigma puterii de-a lungul timpului. Personajul s-a născut pe la solstițiul de vară, anul 424 d.H. și s-a dus în lumea drepților în anul 499, după echinocțiul de toamnă. Datele au fost stabilite după cercetarea textelor sale enciclopedice și inedite.

Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister)  face o călătorie în perioada 461-465 în jurul lumii cunoscute de atunci, redescoperă America, parcurgând pe apele cele mari, mări și oceane, spații întinse, făcând Ocolul Pământului, ceea ce pare mai mult decât interesant și incitant, reprezintă o piatră de aducere aminte despre faptele valahilor/ dacilor/zalmoxienilor, cavalerilor kogaionici, înaintașii românilor de astăzi.  De asemenea, el scrie mai multe lucrări complexe, cu tentă universalistă, integrându-se în domeniul cosmografiei, adică acea pătrunzătoare cercetare a universului, a lumilor cunoscute, a mișcării elementelor planetare, integrate într-o sferă amplă de cunoaștere literară, istorică, geografică, politică, folclorică, religioasă… O realizare remarcabilă a timpului, raportat la posibilitățile materiale și politice ale vremii sale.   

Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) săvârșește o școală bazată pe cunoștințele dacilor, cunoașterea kogaionică, la palatul părintesc, se bucură între anii 430-440 de o copilărie luminoasă și este inițiat în tainele tradițiilor zalmoxiene. După acest stadiu, el întră la Înalta Școală de Cavaleri din Histria Daciei Dunărene-Pontice, din Sciția Minor, școală pusă în evidență de arheologi în anul 1959, dovedindu-se nivelul ridicat de educație din această zonă a Europei, o zonă aflată în plin tsunami politic de-a lungul vremurilor. Trece această etapă cu bine. Exista o zonă specială legată de educația oamenilor, Peștera Lacului (Mangalia-Limanu), peșteră în care a fost un oraș subteran cu peste 4 km de galerii destinate locuirii, a rezistenței în fața migratorilor, un refugiu amenajat conform culturii din acea vreme.

Între anii 447-458 eroul nostru intră într-o pregătire specială, antrenamente specifice pentru a putea fi la dispoziția Daciei din acea vreme, ca Mesager Celest. Scopul era călătoria pe mări și oceane pentru a cunoaște lumea. El își face o echipă și întreprinde o călătorie inițiatică  pe urmele lui Alexandru Macedon cel Mare. Apoi, între anii 453-457, cercetează împreună cu echipa sa peninsulele și insulele din mările europene, începând cu Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Egee etc. Prin anul 458 el scrie o carte dedicată meseriilor. După aceea, intră într-o călătorie test tot pe urmele lui Alexandru Macedon, împreună cu ceilalți cavaleri zalmoxieni/ valahi. Prin 459 scrie o lucrare poliglotă dedicată anchetelor interdisciplinare de teren pentru Ocolul Pământului.

Începând din anul 461 el face acea călătorie pe mări și oceane pentru a cerceta planeta, pentru a realiza ceva inedit, cu impact aspra lumii din vremea lui, cu gândul la viață fără de moarte, conform tradiției dacilor și folclorului care mai păstrează această viziune.

În anul 466 redactează Cosmografia, o lucrare enciclopedică care va intra în circuitul european al culturii din acea perioadă.

Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia moare în anul 499, aproximativ la 30 septembrie, lăsând în urmă o moștenire culturală de excepție. El a fost explorator, filozof, etnolog, poet, inițiat în cultura veche din această zonă a lumii.

În anul 763, în primăvară, Hierönymus Presbyter (Presbyter) din Freising-Bavaria trece la transliterarea Cosmografiei lui Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister). Operațiunea se face, se pare, la inițiativa Papei Paul I, Presbyterul fiind consilierul acestuia. Transliterarea, însă, are accente de cenzură pe unele locuri, de remodelare a mesajului, de acomodarea ideilor valahe cu stilul catolic globalist, pentru a servi intereselor puterilor din acea vreme, inclusiv a celor politice, cu iz imperial. Din 763 de unități de text ale Cosmografiei se mențin 563 de unități originale, iar 213 unități de text sunt atinse de intervenția cenzurată, abreviată și adoptată stilului catolic creștin, având pecetea lui Presbyter din Freising-Bavaria. Ulterior, lucrarea intră în circuitul cultural european specializat, în Franța, Germania etc. A fost cunoscută doar de inițiați și unii cercetători onești.

Cititorul interesat va putea descoperi întreaga istorie a lucrării enciclopedice în cartea alcătuită de Ion Pachia-Tatomirescu. Dânsul lucrând peste două zeci de ani la aceasta, materializându-se dorința domniei sale de a aduce în atenția cititorilor o lume omisă, cunoscută doar specialiștilor.

De notat că această Cosmografie a fost afectată de jocurile de putere ale celor aflați la conducerea comunităților în Europa, pe mai multe planuri.

Papalitatea a dorit să țină secrete unele date legate de popoare și triburi, de ținuturi care ascundeau comori și metale prețioase, informații care ajutau enorm instituția catolică pentru a modela lumea în ritualul creștin.

Textele au fost adaptate conform cu principiile creștine catolice, pentru a corespunde viziunii teologice a vremii și pentru a păstra monopolul asupra culturii, ca punte spre acces la puterea politică.

O serie de date au fost eliminate din textul original pentru că nu corespundeau (!) cu textul biblic autorizat de papalitate, pe motivul egoist că acestea nu sunt integrate și în Scriptura validată, legat de popoare, limbi, tradiții, obiceiuri, legături politice, folclor, mituri. Situație acceptată în vremea aceea, ca parte a canonului care se consolida.

Pe de altă parte, Sciția Minor a fost afectată de numeroasele schimbări politice ale vremurilor, de forțele care acționau în zonă. Imperiul Roman a declanșat acest proces, conform politicii imperiale, cultura popoarelor ocupate și învinse era reformulată sub presiunea intereselor de putere politică. În siajul acesta au acționat de-a lungul timpului persoane din afara intereselor românești, dar și persoane din zona de control a dregătoriilor românești. Jocul acesta a afectat mesajul despre lucrarea lui Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia. Abia în secolul al XX-lea lucrurile s-au mai așezat, lumea dorea să cunoască misterele vechi. Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) a oferit din plin satisfacție zonei culturale a vremii sale prin spiritul său enciclopedic. Lucrurile au rămas într-o zonă necunoscută românilor, existând un gol în cercetarea de specialitate, cu unele excepții pe care le vom arăta ulterior și care sunt prezentate în carte.

Călătoria întreprinsă de cavalerul dac a durat cinci ani și a avut o regulă precisă: să mențină cursul mereu la dreapta, cercetând insule, peninsule, teritorii mai puțin cunoscute în vremea aceea, între anii 461-465. Punctul de plecare a fost Histria/ Istria și traseul este descris în carte și precizat în sumarul acesteia. Zalmoxienii cunoșteau faptul că Pământul era rotund, deși în tradiția vremii acelea era perceput ca fiind plat, o masă dreptunghiulară/ paralelipipedică. Durata de cinci ani avea rezonanțe simbolice, legate de călătoria Mesagerului Celest al Daciei la Dumnezeu. Au plecat o sută de cavaleri în trei corăbii. Cu fiecare etapă consumată, treceau la revizia corăbiilor și a bunurilor necesare călătoriei, meticuloși, profesioniști, în așa fel încât călătoria să poată fi dusă la bun sfârșit. Sunt multe puncte forte în această călătorie, cititorul va descoperi lucruri interesante și noutăți raportat la vremea în care se petreceau evenimentele.

De exemplu, ei vizitează așezămintele mănăstirești la Marsilia (Massalia), fondate de Sfântul Ioan Cassian, fratele lor din Sciția Minor, punând o punte spirituală între Dacia și restul lumii. Cavalerii sunt preocupați de găsirea unor comori sau terenuri care ar fi putut oferi resurse minerale importante pentru necesitățile oamenilor în epocă. O abordare complexă, interdisciplinară privind modul cum se prezentau locurile vizitate.

Descoperă o lumină verde fascinantă de Hiarcă (Auroră Boreală), fenomen mai puțin cunoscut oamenilor din vremea aceea, zona Polului Nord fiind mai greu accesibilă sau necunoscută. Fenomenul a părut cavalerilor ceva inedit, reținut cu pasiune și notat ca atare. În lucrarea de transliterare a Cosmografiei, Presbyterul german, în anul 763, nu a putut explica fenomenul, dovadă că universul era mult mai complex decât apărea în cărțile vremii și în științele acceptate de teologi.  

În Japonia (Arhipelagul Gadaronte/ Nipon) ei descoperă o zonă afectată de cutremure, cu resurse interesante. Se menționează că, la curtea împăratului, creația poetică avea un rol instituționalizat, participând la un festival de „factură Tanabata”. Rezultă că oficiul împărătesc era consolidat, cu norme bine puse la punct, acceptând cunoașterea metaforică (tanka).

În ce privește cultura și religia, valahii/ dacii/ zalmoxienii aveau idei și termeni bine conturați, religia fiind caracterizată ca un monoteism tetradic, filozofia de viață era în contradicție cu filozofia stoicilor (pp. 162-163), dar pe care o cunoșteau. De reținut soliditatea acesteia, pentru că în Imperiul Roman exista o politică a puterii privind eradicarea culturii popoarelor cucerite (p. 192). Divinitatea monoteistă a fost „Thothymos (<Totu- „tot“ / „întregul“ + -mos / moş „moş“, „Soare-Moş“ = „Dumnezeul Daciei / Pelasgo- > Valaho-Dacilor“), în pelasgă > valahă rostindu-se „totumosh“ / „totumoş“, prin respectarea semantismului celor două elemente formante (supra): „Totu[-i Soare-]Moş“, ceea ce, în ultimă instanţă semantică, trimite la învăţătura-nucleu din Zalmoxianism: Dumnezeu este Unu / Sacrul Întreg Cosmic unde, pură, sănătoasă, activ-făt-frumoasă parte (dintre toate celelalte, de la inimă / piatră şi până la Stea / Lună) trebuie să se releve prin făptuire întru nemurire fiecare Pelasgo->Valaho-Dac (indiscutabilă sacră parte-din-Dumnezeu-Unu[l] / Cosmic-Întreg)”; (În sumarul cărții, conform lui Ion Pachia Tatomirescu).

Avem inclusă în lucrare o listă a personalităților zalmoxiene (p.199), începând cu Sfântul Andrei, împăratul Regalian, primul al dacilor liberi, apoi Efrim de Tomis, Ulfila, episcop, traducătorul Bibliei pentru uzul triburilor germanice. Este inclus și Niceta Remesianu, autor al imnului creștin Te, Deum, laudamus… etc. Se poate observa legătura dintre lumea Daciei libere din zona dunăreană, așa cum a ființat după părăsirea ei de către romani, și instituția Bisericii Catolice din vremea aceea, cu papii care erau interesați să preia o serie de lucruri notabile, create de personalități ale vremii în zona noastră. Lista este una destul de explicită și demonstrează că viața de aici era densă, apăreau curente de gândire noi, deși unele declarate eretice, ulterior. Se traducea Scriptura, istoria bisericească reținea noi fapte, apăreau misionari care s-au deplasat în Europa cunoscută atunci.

În mod esențial, valahii/ zalmoxienii/ dacii liberi aveau un alfabet, iar Ion Pachia-Tatomirescu are meritul de a explica și de a pune în evidență acest domeniu civilizator, menit să fixeze scrierile lui Aethicus Ister ca fiind asemenea textelor lui Moise pentru evrei. Legătura simbolică și grafia cu literele ebraice este destul de însemnată, din punct de vedere lingvistic.

De asemenea, se păstrează până azi şi dovezile potrivit cărora, de la clădirile „cu potcoavă“ ale Înaltelor Şcoli de Cavaleri ai Zalmoxianismului s-a  făcut trecerea la altarele „în semicerc“ ale bisericilor creştinismului (Cosmic-Valah) actuale.

Pe de altă parte, exista o activitate practică utilă, se cunoștea că laptele de var dezinfecta, erau utilizate pietrele prețioase, se cunoștea că metalul atrăgea fulgerele, iar tradițiile folclorice demonstrau că exista o activitate agricolă intensă, bine organizată etc.

În cuprinsul Cosmografiei avem incluse și alte lucrări ale lui Aethicus Ister, dovedindu-se un spirit ordonat, aplicat, bun cunoscător al lumii din vremea lui, un inițiat în cultura poporului său. Materialul este structurat în zece capitole și începe cu Geneza, la fel ca în cultura ebraică. Cartea se sfârșește cu Urbea întemeiată (Roma) și, după aceea, despre cele privitoare la popoarele orientale și din ținuturile meridionale… (pp.616-653).

De reținut și Chosmografia, de Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia, un poem cosmogonic, cu accente filozofico-religioase, bazat pe tainele creației. În baza tuturor lucrurilor, a cosmosului, stă Dumnezeu, cauza primă. Există un dinamism în lume, sunt active elementele cunoscute și acceptate în vremea aceea: focul, apa, aerul, pământul etc. Sunt forțele care pun în mișcare văzutul și nevăzutul. Iată cum scria Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia: „Mai întâi și-ntâi de toate,/ originea tuturor mirabilelor elemente/ s-a apucat s-o facă Dumnezeu/ și a pus acel fundament demn de un suveran/ în administrarea sa,/ în chip uimitor și atotputernic,/ pe când a orânduit-a făpturi-făpturi toate, / nedivizare și chiar instructurate,/ de până la judecata-i de zidire” (p.257).

Se pot observa in influențele filozofiei antice, cunoscută la popoarele vechi: egipteni, greci, mesopotamieni, evrei etc. Creația a fost o preocupare importantă pentru primele civilizații. Asemănările cu viziunea ebraică (așa cum apare în Vechiul Testament) sunt destul de multe: Un Dumnezeu unic, puternic, creator, punând treptat ordine în univers, cu răbdare pentru cele create și atenție pentru soarta lor.

Bogăția creației este evidentă, așa cum rezultă din următoarele unități de text. Comentariile inserate de Ion Pachia-Tatomirescu ajută cititorul să-și facă o imagine cât mai corectă despre viziunea eroului de la Dunăre asupra universului. Despre creație el scrie ca despre „Făurăria”, adică acea activitate intensă, care avea ca scop modelarea lumii dintr-o materie brută, informă, folosindu-se energii supreme. Apare ideea structurării lumii pe nouă niveluri (ceruri) sub controlul îngerilor specializați, până la cel de al zecelea cer, din care se aruncă lumina… De asemenea,  la baza creației stau tendințele contradictorii, contradicțiile dinamice care acționează, simbolizate prin Fârtat și Nefârtat (Lucifer/ Diavolul), binecunoscuți din folclorul și etnologia noastră. Apare și Infernul, locul tenebrelor morții, adâncul. Focul avea menirea de a purifica sufletul/ ființa creată și căzută.

Poemul descrie cosmosul văzut: „Cerul de-aramă/ de-asemenea-i făcut din aceeași materie/ deasupra acestei părți/ unde fusese dat edict de-așezare de Pământ, de mare,/Împreună cu Soarele și cu Luna,/ împreună cu luceferi, cu stelele și constelațiile;” (p.274). De reținut formularea „edict de așezare”, expresie sinonimă cu puterea absolută.

Concluzia textului: Avem o „Materie Informă, sincron structurată, orânduită” (p.277), din care s-au făcut cele pricepute de omul din vremea aceea.  

Lupta dintre bine și rău a avut ca efect apariția luminii care a deschis calea: „Fiindcă orice Creație/ străluci până departe, în prima ordine/ și făcu lumina căilor Domnului/ în brutul miracol (din Materia Informă) -/ și-acela-n primul rând,/ în fața Celui-Mai-Nou-Teribil-Judecător-din Viitorime/ pentru pedepse de moarte la cei ce sunt condamnați” (p. 286). Un paradox vechi pus în textul lui Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia, cu origini în filozofia pelasgă/ valahă. Cititorul poate observa expresia: „brutul miracol”, poetică și spirituală, o împletire care dă un limbaj destul de modern textului antic.

De urmărit acest poem dens, tensionat, bazat pe cunoașterea revelată, pe înțelepciunea celui inițiat. El pune în jocul acesta puterile unui Creator care se avântă în Creația sa cu energii nebănuite (necreate, conform și doctrinei creștine). Cităm: „Dumnezeul nostru-i Foc mistuitor,/ scăpărând în virtuți,/ scânteind în sapiență,/ exemplar strălucind perfectei obediențe,/ frumoasă și pubescentă,/ fără schimbătoare vârstă,/ preferând vitejia din victorii de indescriptibile/ acrobații primejduitoare de moarte” (p.291).

Echivalențele oferite de Ion Pachia-Tatomirescu din scrierile/ țidula lui Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia sună arhaic, dar au acel sâmbure de înțelepciune. Acesta a redactat poemul în limba sa veche pelasga/ valaha/ daca veche, o limbă uzuală unui popor destul de mare al Europei de atunci. Realitatea a fost atestat de Herodot în Istorii și acceptată ca atare. Textul a fost tradus în limba latină antică, o limbă în circulație în lumea cunoscută de atunci. Apoi variantele au trecut în limba greacă sau ebraică, ideile intersectându-se unele cu altele, iar influențele s-au topit în pasta timpului marcat de o istorie complicată, bazată pe jocuri de putere. Meritul aducerii la lumină a viziunii vechi a celor din zona Dunării și, implicit, a României de astăzi este important și trebuie preluat cu atenție și discernământ, bazat pe valorile de atunci și pe cele care s-au actualizat prin presiune politico-ideologică asupra cunoașterii universale.

Textul/ Poemul lui Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia rămâne valabil și aduce noutatea unei realități ascunse lumii vechi, care nu circula în jurul planetei în mod curent. Din contră, era lipită de locurile în care viețuia, ori cavalerii valahi au deschis o nouă perspectivă, uneori greu de priceput atunci. Puțini acceptau că Pământul este rotund și altul era peisajul după „Hispanicul Apus”, mișcarea era înspre Răsărit, ceea ce sugera rotația planetei.  Iar Hiarca/ Aurora Boreală avea configurația a două fețe/ capete. Soarele era în mișcare, bine observată de scribul vechi: „Și cu carul Soarelui/ de-a dreptul în drumul stelei polare,/ înaintând până-n zenit/ și (apoi) cu fața-i,/ întotdeauna, din amiază, uitându-se-napoi/ câtă vreme spre-amurg o ține-ntins –” (p. 295). Putem reține expresia „carul soarelui”, utilizată și-n Vechiul Testament, când psalmistul descrie cunoașterea naturală a lui Dumnezeu (Ps. 19).

Textele au tăria celui care a avut experiențe profunde, dar și acceptând că rigoarea face parte din mesajul pertinent, precum disciplina spirituală, necesară celui care face o călătorie prin infosfera cunoscută în orizontul anilor 460-490.

Legătura dintre filozofie, religie, literatură și experiența umană fac din eroul de la Dunăre un personaj de primă mărime a vremii.     

Abordarea enciclopedică ne permite să avem informații despre fauna insulelor vizitate, despre popoarele pe care cavalerii zalmoxieni le-au întâlnit, despre îndeletniciri, meșteșuguri, arme, construcții militare și civile, despre nave sau atitudinea străinilor față de vizitatori. Primim informații legate de anotimpuri, ploi, cursul apelor, structura pământului, pânza freatică etc. Un material dens, cu valoare inestimabilă.

Ion Pachia-Tatomirescu a reușit performanța de a actualiza mesajul lui Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia (Aethicus Ister) în această ediție din anul 2019, a tradus din limba latină în limba pelasgă > valahă (dacoromână) textul vechi, a înserat numeroase note care lămuresc contextul și motivațiile din acea vreme, ne-a pus la dispoziție un tabel cronologic relevant și complex, plus un studiu introductiv menit să ne familiarizeze cu lumea veche. O reușită culturală, aducerea la lumină a unor personalități uitate sau marginalizate reprezintă un țipăt pe un pod spiritual, între ieri și astăzi. Din păcate, vor exista cititori puțini, cartea necesită atenție, răbdare, acceptarea unei realități mai puțin cunoscute. Limbajul are amprenta originală, cuvintele sună arhaic și lectura necesită răbdare și atenție, plus erudiție și puțină inițiere în lumea veche. Sunt 707 pagini dense, istoria radiază din cuvintele vechi, mai greu de asimilat la o lectură superficială. Ar fi interesant dacă specialiștii în paleografie românească vor da atenție mesajului venit de pe culoarele istoriei. Sumarul prezentat la final, în limba română și engleză, provoacă la mai multă curiozitate. În carte, evenimentele sunt documentate bine, atent, fotografiile, hărțile, notele explicative actualizate aduc lumină în ceea ce privește ecospasmul istoric la care suntem martori.

Despre aceste fapte redate în carte, despre atmosfera reconstituită în mod academic, s-a mai scris, din mai multe puncte de vedere. Mihail Diaconescu în Istoria literaturii daco-romane (ed. I, 1999; ed. II, 2013) a punctat aspecte legate de vremurile vechi.  Pe de altă parte, dr. Nestor Vornicescu, Mitropolit al Olteniei, s-a preocupat de eroul de pe Dunăre în lucrarea Un filozof străromân de la Histria dobogeană – Aethicus Histricus – autorul unei „Cosmografii” și al unui alfabet, Craiova: Editura Mitropoliei Olteniei, 1986 și în alte reviste de specialitate. 

Filozoful de la Histria a fost în atenția unor specialiști din străinătate, dar informațiile au circulat în mod restrâns, doar între cei din domeniu. Arhivele menționate în notele explicative din carte, susțin veridicitatea Cosmografiei.

După această călătorie spirituală oferită de Ion Pachia-Tatomirescu, urmărind pe Drept-Zalmoxianul Donares, constatăm, după cum am învățat la istorie, că Fernando Magellan (Sabrosa-Portugalia  cca. 1480 – 27 aprilie 1521, Mactan-Filipine), împreună cu echipajul său, a întreprins Ocolul Pământului între 20 septembrie 1519 – 6 septembrie 1522, din călătoria aceea s-au reîntors doar 18 marinari și nava Victoria, din cele cinci nave care au plecat pe mări și oceane. Deci ocolul planetei s-a făcut de Aethicus Ister mult înaintea lui Magellan și în contradicție cu datele istorice acceptate, inclusiv pe plan internațional.

Putem aprecia valoarea informațiilor transmise prin această lucrare enciclopedică veche, cu impact asupra culturii române de astăzi, după mai bine de 1655 de ani. Am avut un secol al Drept-Zalmoxianul Donares – Dunărea din Dacia, ceea ce ne atrage atenția asupra importanței culturii vechi din  această zonă a lumii asupra civilizației, chiar dacă au existat și unele opoziții, regretabile, ale puterilor care au controlat lumea cunoscută în acea vreme și ulterior. 

 

 

Constantin Stancu

 

 

*Citatele și denumirile vechi au fost preluate din lucrarea domnului Ion Pachia-Tatomirescu, după cum domnia sa le-a organizat și consolidat în lucrarea publicată în anul 2019.

Text apărut în revista „Vox libri”, nr. 3/2021, Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva.

Foto: Ion Pachia Tatomirescu