Paulina Popa - Portretul din poeme

 Paulina Popa – Portretul din poeme

 

 

Paulina Popa este o personalitate marcantă a literaturii de azi, mai ales în zona județului Hunedoara unde a trăit și a muncit, membru al Uniunii Scriitorilor din România, un nume care, de la debutul ei în literatură, din anul 1970 cu poemul Jocul desenului meu, a fost în permanență prezentă în presa literară a vremii, în reviste de prestigiu din țară și din străinătate, la saloanele de carte, la evenimente culturale, în emisiuni de televiziune. S-a bucurat de la bun început de aprecierea criticii literare, de aprecierea confraților, de cea a cititorilor.

O trecere în revistă, pe scurt, ar arăta că poezia a fost/este o sărbătoare pentru poetă.

Haiku este o formă a micropoeziei destul de abordată în literatura română, poeții considerând forma fixă, rigoarea, presiunea limbajului asupra mesajului și a stărilor poate duce spre o poezie de maximă expresivitate. Legătura dintre om, natură, limbaj, dinamica vieții se relevă în acestea.

Paulina Popa, poetă pasionată de stările vibrante ale poeziei, ne propune, cu generozitate, volumul Floare de cireș - haiku –, realizat la Editura Emia, în anul 2020. Micropoemele sunt însoțite de fotografii expresive, realizate chiar de autoare. Imaginea, cuvintele, aranjamentul în carte, au menirea de a transmite fiorul, starea esențială: poezia fără frontiere, depășind limitele limbajului, marcând timpurile prin fulgerul mesajului bine fluidizat.

Stilul este preluat din literatura niponă, dar este agreat în lumea literară de azi ca o modalitate de a pune în operă cele mai adânci sentimente.

Transparența anotimpului în raport cu eternitatea este bine armonizată: „Floare de cireș, / Mii de ochi spre cerul tău -/ Acela din ochi” (p.20).

În altă parte, materializarea primăverii și a întrupării ne arată legătura dintre cer și pământ: „Ninge în grădini, / Cade cerul pe pământ,/ Iisus se naște” (p. 48). Elementele sunt subtile: ninsoarea ca o prezență, grădina care ne reamintește de Eden, inițiativa divină de a coborî la om, de a-l vizita prin toate, întruparea divină, legătură dintre Dumnezeu și om, prin Omul Iisus.

Paulina Popa ține să pună în evidență teritoriile poeziei sale: Primăverile, rana dragostei; Haiku, stâlp de lumină verde!... 

Este definit micropoemul, apelând la mijloacele interne ale liricii: „Haiku din vis,/ Fulgerul meu din sânge/ Ești o flacără!” (p. 45). Iată, micropoemul face parte integrantă din ființa poetei.

În notele de final ni se arată concluzia: „Aici putem străbate, cu nonșalanță, cerul interior, liniștea zilei și a nopții, iarba, piatra și arborii ce sprijină cerul” (p. 63).

Un volum în care poeta a pus sufletul ca prioritate, capacitatea de concentrare în mijlocul universului deschis precum o carte veche.

Paulina Popa își consolidează opera cu Trilogia oglinzii*, o antologie în trei volume dense, penetrante. De remarcat de la început discursul liric consistent, pasiunea pentru poezia de suflet, temele serioase, bazate pe valorile creștine general acceptate, predispoziția pentru curăția gândului. Limbajul se pliază pe toate aceste, iar poemele trădează o viziune unitară.

Trilogia se desfășoară pe trei nivele:

-       Urcarea undelor;

-       Orașul din cer;

-       Iarna îngerului.

Fiecare volum poate exista independent, de remarcat faptul că există o legătură structurală evidentă între acestea.

O rețea care ne marchează viața este timpul, văzut aici ca sânul timpului. Poemul antropic, inspirat de prezența femeii, ne face să înțelegem că toți avem acces la frumusețea și hrana eternă (mana din pustie).

Poeta izbucnește: „Urcarea undelor se petrece/ sub oglinda de sânge” (Netimpul vostru, p. 68 – în Urcarea undelor). 

Destinul ne este măcinat de noile tehnologii, încă neasimilate complet și la limita neființei: „Facebook/ adică să stai cu ochii lipiți de monitor,/ să lași baltă toate proiectele,/ să uiți de viața reală,/ de viața cea vie,/ cea care pulsează, și pulsează…// Adică,/ să aștepți un semn de la nimeni/ de la posibil,/ de la… poate că…// Să-ți faci țara ta, cu oameni și natură,/ să stai așa lipit de o iluzie” (Facebook, p. 81 – în Urcarea undelor).

referințele critice din periodicele literare, oglinda unei vieți în umbra poemului nesfârșit.

Trilogia merită o analiză mai complexă, cele trei volume exprimând mișcarea Creatorului spre omul aflat sub ninsori, orașul în care s-a rătăcit privind spre orașul din cer, sub privirile indulgente ale Îngerului trecând pe sub cupole de ger.

Mai reținem despre oglinda din poeme: „Oglinda în care intrăm/ ca înăuntrul nostru/ și una suntem cuprinși de val” (Oglinda, p. 8 – în Urcarea undelor). 

Într-un limbaj deschis, curgător, Paulina Popa dezvăluie în cartea Matematica îngerului – fragmentarium – parte din frumuseţea şi rigoarea vieţii, grija lui Dumnezeu pentru oamenii săi, pentru ca miracolul vieţii să rămân miracol.

„Am găsit poeme din care s-au înălţat biserici” – iată frumuseţea care aduce finalitate, calculele divine pentru ca omul să devină perfecţiune se împlinesc şi putem accepta frumuseţea absolută a creaţiei.

Prin această carte poeta pune în joc predestinarea omului, o acceptă şi poezia se dezvăluie ca un mijloc prin care cele luminoase intră în inima omului. Este o viziune pe care o acceptă şi intră în proiect cu toată libertatea, asimilând contradicţia.

„Umerii tăi mai păstrează urmele aripilor/ ce te purtau prin norii ca nişte lei tineri/ prin ierburile înalte ale savanei” (În veacul veacului, întotdeauna, p. 23). Iubirea este tema volumului de versuri scris cu migală şi pasiune, publicat la Editura Emia în anul 2012, cu titlu simplu, Iubire. Toate erorile s-au destrămat, a rămas ea, iubirea.

Pentru poetă sentimentul acesta profund înseamnă legătura cu divinitatea şi cu semenul deopotrivă. Este un exerciţiu spiritual demn de reţinut. Ea depăşeşte tehnica experimentelor specifice poeziei actuale, iubirea acoperă toate faţetele vieţii. Tema este preluată din Scriptură, este modelată de poetă prin starea proprie, experienţele pe care le-a trăit, le-a explicat, le-a scris, au atins-o. Fiecare poem este expresia iubirii, poemele se leagă unele de altele prin fire nevăzute, prin cuvintele alese şi care au marcat-o în timp. Volumul s-a edificat din alte volume, Paulina Popa este una dintre poetele reprezentative ale literaturii române, implicată în viaţa literară prin resursele pe care le are: opera sa, editura, pasiunea pentru artă, zicerea poemului în public, director şi redactor al revistei de cultură şi literatură „Semne”, Deva.

În volumul de versuri  CARTEA IORDANIA ( Editura Emia, Deva – 2008 ) poeta Paulina Popa îşi lasă fiinţa să călătorească în timp şi anotimp, în Iordania. Întâlnirea cu istoria şi cu locurile pe care  s-a modelat credinţa omului şi credinţa creştină aşa cum o ştim astăzi, este şocantă pentru femeia Paulina Popa şi pentru poetă, totodată, dar e vremea recuperărilor... Impactul este puternic, limitele timpului prezent se îngustează şi tind spre un prezent continuu, aparent posibil...

Titlul volumului este unul simplu şi, poate, nerelevant, dar pare ales cu grijă de autoare, e un fel de incrustare în marile cărţi ale lumii, un fel de cuprindere a poeziei în tema majoră a credinţei care schimbă sufletele. În fond suntem călători pe acest pământ, călătorim cu pământul în univers, cu gândul o iluzie, iluzia deşertului fertil …

Volumul de versuri are mai multe părţi: Cartea lui Adam sau Grădina Raiului/ Cartea lui Lot/ Cartea lui Moise, Cartea Iordanului. Pământul sfânt face fiinţa să vibreze, locurile au ceva magnetic care atinge inimile, locurile atrag alte locuri, alte fiinţe, sunt teme fundamentale care intră în versurile poeziei lui Paulina Popa precum: alegerea, prezenţa îngerilor, poemul ca fiinţă vie magmatică, Marea Moartă, prezenţa divină, izvorul nesfârşit,  imaginea crudă a locurilor unde au trăit, au vorbit, au murit personajele biblice, dreptatea invizibilă care frânge fiinţele, porţile raiului, potirul, tăcerea, plânsul, ţinutul promis, versul ca un fir subţire de aur ce leagă lumile…

Ajunsă la maturitatea stării de graţie pe care doar poezia o poate revărsa peste om, Paulina Popa aruncă în lume un ţipăt, este ţipătul celui care descoperă singurătatea absolută, singurătate în care abia mai poţi respira, mai poţi vieţui. Acest ţipăt s-a realizat în volumul de versuri SCRISORI CĂTRE ONIA SNAIDER SCRISE DE PAULINA POPA, lansat de Editura Emia, în anul 2003, colecţia „Orfeu“. Merită remarcată această colecţie, care stabilizează un stil publicistic solid, pornind de la semnul actual al informaticii totale, modelul unei dischete pentru calculatorul personal, high density  sau haute densite, îndrumându-ne spre densitatea maximă de trăire pe centimetru pătrat de cuvânt.

Deşi scrisă în anul 1997, cartea scriitoarei Paulina Popa CUVINTE SĂRUTATE DE ÎNGERI,  este actuală pentru că se bazează pe un  gând venit din veşnicie, gândul acesta: toate cuvintele poetului sunt sărutate de îngeri. Adică, au ceva coborât de Sus, cu mult mai de sus decât apreciem uneori.

 Cartea începe cu o RUGĂ şi se termină cu un PSALM, citim cum se declanșează poezia: „Ascultă-mă, Dumnezeule, ridică-mă în Lumină!” şi se termină cu „Apropie-mă, Doamne, de Câmpul de taină, şi sporeşte-mi aceste Păsări, Pietre, Flori…”.

Să recapitulăm datele făcute public de scriitoare, de Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva, în cărțile pe care le-a publicat și-n care apar note biobibliografice.

Critici literari și scriitori precum Radu Ciobanu, Gheorghe Mocuța, Dan Cristea, Ladislau Daradici, Dumitru Hurubă, Adrian Dinu Rachieru, Constantin Cubleşan, Romul Munteanu, Octavian Soviany, Gheorghe Grigurcu, Florentin Popescu, Gabriel Petric, Constantin Stancu, Elisabeta Bogăţan, ca să nu amintim decât o parte, au avut întotdeauna cuvinte de apreciere la adresa creației literare purtând marca Paulina Popa.
   Trebuie amintit faptul că Paulina Popa este fondatoarea revistei literare „Semne-Emia”, care apare fără întrerupere din anul 1998 și, vreme de câțiva ani, organizatoarea și sufletul Festivalului Internațional de Poezie „Emia”.
       A colaborat la cele mai importante reviste literare din România: „Convorbiri literare”, „Arca”, „România literară”, „Conta”, „Luceafărul”, „Viaţa Românească”, „Poezia”, „Poesis”, „Steaua”, „Dacia Literară”, „Cronica”, „Reflex”, „Viaţa Românească”, „Confluenţe”, „Unu”, „Aurora”, „Cafeneaua literară”, „Familia”, „Hyperion”, precum şi la reviste din afara ţării: „Mihai Eminescu”, Australia, „Europoesis”, Franţa, „Lumină Lină - Revistă de spiritualitate și cultură românească / Gracious Light - Review of Romanian Spirituality and Culture”, New York, USA etc.

Paulina Popa a obținut prestigioase premii literare care sunt tot atâtea dovezi ale talentului său remarcabil: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad, pentru volumul Rochia nesupunerii (2001); Premiul pentru poezie al Salonului Internaţional de Carte de la Oradea, ediţia a VIII-a, pentru volumul Ghilotina sinelui, Bucureşti, Ed. Vinea, 2000; Premiul revistei „Convorbiri literare” pentru revista „Semne” (2001); Premiul Sensul iubirii, Drobeta Tr. Severin, pentru volumul Ghilotina sinelui (2004); Distinsă cu Premiul revistei „Arca”, în cadrul Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul Cartea Iordania (2008); Premiul pentru Poezie la ediţia a XVI-a a „Zilelor Convorbiri literare”, pentru volumul Vâsla de Ametist, Cartea Grecia, Ed. Emia (aprilie 2012); Premiul „Opera Omnia”, al Uniunii Scriitorilor din România în anul 2013.
      În anul 2010 i se conferă Titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Deva; în anul 2013 i se conferă Titlul de Cetăţean de Onoare al Judeţului Hunedoara; în anul 2017 i se înmânează distincția Femei de afaceri, de succes din Județul Hunedoara, în cadrul manifestării Gala Excelenței Feminine din Deva.
      În anul 2020 a primit Premiul pentru literatură, din partea Casei Majestății Sale, Principesa Margareta, Custodele Coroanei României.
     În anul 2022 a deținut Premiul de excelență al Galei Personalităților, acordat de Trustul Accent Media.
         Cu cele peste 50 de volume de poezie și tot atâtea pentru copii, publicate în țară și în străinătate, Paulina Popa și-a dovedit talentul și dedicarea totală pentru literatura adevărată pe care o zămislește spre bucuria cititorilor.
         Casa de Editare Emia, pe care a creat-o, a scos pe piața de carte de-a lungul anilor sute de volume din diverse domenii, de la literatură la științe exacte, spiritualitate și cărți pentru copii, semnate de personalități marcante în domeniile lor.

Paulina Popa și-a făcut datoria, a susținut poezia prin cărțile scrise, mesajul ei a fost să cânte şi să plângă, cu o mai mare putere, dorul ei după Frumos şi Lumină, pentru că experienţele de fiecare zi au apropiat-o de Raiul pierdut dar regăsit cu fiecare poem…

„Pe Golgotele din noi/ fiecare-avem o Cruce, / fiecare-o catapeteasmă fulgerată / şi-un întuneric în amiaza mare”/

… Pe Golgotele din noi / fiecare-avem câte un Semn”…

 

Scurte note de Constantin Stancu 

 

Nicolae Crepcia și poezia la limita vremii... Nu-mi spune că nu plângi, volum apărut la Editura CronoLogia, Sibiu, 2023... Semnal, câteva note, poemul de referință...

 Pentru Nicolae Crepcia poezia reprezintă un loc aparte, locul unde puritatea se extinde și unde sunt refuzate marile erori ale omului. Trăind într-un loc mirific, la Brotuna, aproape de Munții Apuseni și aproape de natură, frate cu toate anotimpurile în care se întâmplă ceva în istorie, el se dedică științei care permite descifrarea semnelor lăsate în vremuri crude. Umbra lui Avram Iancu sau a lui Horea se mai păstrează pe iarba verde, primăvara, ca o pecete.

Descifrăm câteva teme, idei și spaime: gândul care zboară, are aripi, poemul ce locuiește în vis, iarba verde unde se cuibărește versul perfect, inima, loc al metaforei, iubirea care ocupă trupuri fragile, poemul îngenuncheat în lumină… 

Poezie devine, aproape la limită, religia în care Nicolae Crepcia mai crede, face liber exerciții de purificare, iubire, rezistență, curiozitate, căutarea sensurilor ascunse din fiecare anotimp, viața ca un dar, versul din cuibul luminii. (Note. C Stancu).

Revista „Răsunetul cultural”, nr. 9/2023. Semnal, prima zi de școală, amintiri și sentimente...

 

Scriitorii o lume aparte: curiozități și ciudățenii... Scurtă analiză de Dumitru Hurubă... Lista văzută, lista nevăzută

 

Scriitorii, lista văzută și lista nevăzută

 

Lumea literară are personalitățile și eroii ei, croiți după valori care scapă omului normal, afectați de epocă, de slăbiciuni omenești, limitări de tot felul. Este o lume aparte, cu evenimente și întâmplări care au bulversat epocile și stau ca semne într-un viitor de unică folosință. Dumitru Hurubă, scriitor cu multe cărți la activ, umorist și moralist implicat, fondator al ciclului de cărți „Rezervația de zăpăciți de tranziție”, a abordat fenomenul din interior, din punctul de vedere al celui care scrie cu pasiune. Interesul său pentru personalitățile istoriei a fost constant, începe cu Apostolul Pavel, cu alte personalități ale vremurilor și continuă în „Biroul dușilor de-acasă” sau cu „Filiala Casei de Nebuni”, ori „Crime și strălucire”, etape în creația sa. Titlurile cărților sale sunt relevante pentru o istorie dinamică și în cădere liberă spre o strălucire presupusă…

Cartea Scriitori celebri. Curiozități și ciudățenii* a apărut la Editura Vatra veche în anul 2023, cuprinde o serie de scurte prezentări a vieții scriitorilor marcanți din literatura universală și literatura română, punctând ciudățeniile, curiozitățile, deviantele de la normalul standardului social al fiecărei epoci. Lista este lungă, sunt cei de aproape, chiar dacă sunt departe în timp sau spațiu, raportat la locul scrierii. Sunt „prietenii” care au lăsat urme luminoase în viața lui Dumitru Hurubă, atent la fenomenul literar de la noi și din lume. Autorul mărturisește că nu a epuizat subiectul, din contră, a lăsat o punte de legătură cu alte cărți (unele pe care le-a scris dânsul, altele care se vor scrie, tema fiind aproape inepuizabilă. O altă carte dedicată acestui fenomen a apărut tot la Editura Vatra veche cu titlul Personalități – cu de-ale lor, 2023). Cu alte cuvinte, autorul recidivează, simte nevoia de a pune accentul pe valorile culturii, unele abandonate în brațele… Inteligenței Artificiale (IA), cea care poate lua orice formă, chip sau absență…Istoria nu iartă, din acest motiv Dumitru Hurubă ține să ne atenționeze asupra pierderii din vedere a valorilor literaturii, multe modelând societatea prin idei, teme, ipoteze de lucru, fanteziei, imaginație, SF, revoluții sau tăcerii asurzitoare. Temele cărții de față fac parte din sfera informațiilor care intră în zona „breaking news”, știri de senzație, cele atrag publicul larg, mereu în căutare de argumente pentru a proba că „scriitorii e și ei oameni”.

Notele dedicate fiecărui scriitor sunt scurte, esențiale și dau o imagine fixată în timp de istoria literară și de jurnaliștii culturali, „activiștii suferinței”, vorba lui Nichita Stănescu. Cu fraze scurte, familiare, el punctează, după o schemă proprie autorului, date despre viața acestora, câteva elemente esențiale care le-au influențat opera, opera publicată sau în manuscris, dramele prin care au trecut de-a lungul timpului și ciudățeniile, elementele de curiozitate, sarea și piperul care atrag cititorii și dau având operei de-a lungul timpului. Chiar dacă tema este punctată pe scurt, totodată trebuie remarcate elementele de context care au afectat viața acestor scriitori, le-au umbrit operele și de care, ei, scriitorii, nu au vină. Există un impuls social, mereu generat, care apare în viața lor, dat fiind și sensibilitatea aparte a lor, luciditatea sau viziunea de ansamblul asupra istoriei și asupra lumii. Ciudățenia dă o notă personală asupra personalității artistului, ceva ce-l face deosebit de restul oamenilor. Poate aduce originalitatea, poate genera ilaritate, poate părea bizar în ochii cetățeanului de la etajul zece. Oricum, lasă o amprentă asupra omului și asupra operei sale. Totodată, în spatele lucrurilor bizare, se află o muncă extraordinară, una pe care un om obișnuit nu o poate duce, indiferent de preferințele sale. Intră în joc talentul, chiar dacă toți oamenii au un anumit talent /talant, cum scrie Evanghelia/, un talent care permite modelarea temelor și ideilor după regulile literaturii, ceea ce dovedește, până la urmă, rigoare, disciplină. Acestea vin în contrast cu stilul lor de viață, uneori aflat la limita nesiguranței sau a autodistrugerii.

…Și totuși, au existat superstiții, ritualuri, tabieturi, mistică, religiozitate, uneori idolatrie sau credință dusă la extrem. Toate sunt argumente psihologice pentru a declanșa fenomenul de creație. Unele sunt dezgustătoare sau respinse de bunul simț, altele sunt argumentele pentru o detentă literară importantă. Ciudățeniile și curiozitățile au constituit doar ingredientele unei opere, chiar dacă picante sau dulcege. Până la urmă, mulți oameni sunt afectați de aceste stări aparte, chiar oameni ai bisericii, apăsați de povara firii pământești care-și impune prețul. Cei din anturajul scriitorilor au înțeles năravurile lor, le-au acceptat sau le-au respins, ele au străbătut timpul ca o culoare aparte a operei scriitorului, fulger în timp.

Cartea de față este o muncă de-o viață, se relevă ca un laborator de creație, multe din elementele ei influențând scrierile lui Dumitru Hurubă. Scriitorii, chiar nevăzuți, dar prezenți, o prezență prin absență, au constituit anturajul autorului. Operele lor au dat răspunsuri la întrebările sale, au prezentat argumentele pentru prieteniile literare, impulsul de a publica un număr însemnat de cărți, semne în literatura de la noi.

Esenin a trăit 30 de ani, dar a fost căsătorit de cinci ori, cu o viață tumultoasă, de multe ori aflat sub influența alcoolului sau a drogurilor, cu manifestări de furie și violență. A ars din iubire, dragoste de viață, nefericire și muncă abisală.

Machiavelli a suferit de dureri stomacale, s-a tratat cu ceai de aloe, spre sfârșitul vieții a mărit doza de medicamente, murind din cauza bolii. Principiile puterii politice se vor defini de atunci ca machiavelism…, un curent care a bântuit/ atinge lumea bună.

Mark Twain a fost inventator, a și câștigat din aceste invenții, avea o pasiune pentru a colecționa imagini și articole din ziare, a generat și o invenție pe bază de benzi adezive pentru aceste frânturi de jurnal.

Cărțile rămase de la acești scriitori prezentați în carte punctează memoria cititorului și au făcut istorie în literatura universală sau sugerează esența ființei umane: Marile speranțe  (Dickens, 1861); Educația sentimentală (Flaubert, 1869); Arta iubirii (Ovidiu, 1 îHr); Pășunile Raiului (John Steinbeck, 1932); Douăzeci de mii de leghe sub mări (Jules Verne, 1869); Lacrimi și sfinți ( Emil Cioran,1937) etc.

De reținut și scurte ziceri, vorbe care au marcat istoria gândirii umane: „Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie? (Cioran, p. 61).

Machiavelli, întrebat de destinația sa după moarte, Iad sau Rai, a răspuns: „În Iad, să pot discuta chestiuni de stat cu toate marile spirite, decât în Rai cu o droaie de blegi” (p. 178).

Antoine de Saint-Exupery a gândit în parametrii temelor sale: „Un individ trebuie să se sacrifice pentru salvarea unei colectivități. Nu este vorba aici de o aritmetică stupidă. E vorba de respectarea omului ca individ” (p.275).

Socrate a lăsat multe idei abisale: „Singurul lucru pe care îl știu este că nu știu nimic” (p. 296)  

Citatele pot continua, am punctat doar câteva vorbe cu adevăr inclus, așa cum le-a reținut, chiar schematic, autorul cărții.

Dumitru Hurubă mărturisește, în introducerea la cartea sa: „…Așadar, într-o ordine alfabetică, pentru a nu se… supăra nimeni, am adunat în această carte un număr de personalități scriitoricești pe care le-am putut cuprinde în tematica gândită de mine, respectiv: curiozități și ciudățenii din existența și viața unor scriitori… Evident, departe de mine gândul că aș fi epuizat „materia primă” care a stat la baza scrierii prezente (Înainte, cuvântul…, p. 7).

Sunt prezenți, prin „declarația de avere și incompatibilități”, alcătuită de Dumitru Hurubă, scriitori celebri și cunoscuți din literatura universală, traduși și-n limba română, precum și de la noi, cei care au adus glorie limbii române și culturii. Câteva nume: Balzac, Byron, Dostoievski, Faulkner, Kafka, Murakami, Neruda, Sartre, Seneca, Zola, Rilke, Tolstoi etc. Apoi, de la noi: Cioran, Creangă, Eliade, Eminescu, Hașdeu, Nichita Stănescu, Marin Preda etc.

Este „Lista lui Mitică”, una care i-a adus bucurie de-a lungul vieții, muzele și „sufleorii” din spatele draperiei, cei care au contribuit la paginile scrise de autorul lor, chiar și-n mod indirect, prin influență spirituală. Este și o carte de cultură generală, una de geografie culturală, una de istorie literară, una de psihologie artistică, una de detectiv al istoriei, una de „fapt divers” sau de „breaking news”... Nu este o carte pretențioasă, bazată pe o analiză academică, ci una care sprijină cărțile din biblioteca de pe raftul de sus… Ea este necesară deoarece istoria literaturii universale pare o materie de domeniul…trecutului sau una care va ataca IA, de care se face atâta caz. 

Merită „citită lent”, așa cum se promovează acum produsele de calitate, bio… Sunt toți la un loc, formând „rezervația” de scriitori celebrii care au evadat din timp pentru o eternitate necesară.

La finalul cărții avem câteva date despre cel care a adunat aceste fișe de scriitori, cu bune și rele, cu muncă și rătăcire, cu atenție și bucurie. Se simte bucuria lecturilor în această carte, tocmai când se pune problema dispariției sau reducerii cărților pe suport de hârtie. Este cultura care s-a consolidat prin cartea pe suport de hârtie, o civilizație legată de muncă și speranță. Cum lucrurile se schimbă în timp, toți acești scriitorii se vor izbi de zidul vremurilor. Datele ne prezintă un scriitor care a suferit pentru cărțile sale, le-a lansat spre cititor cu generozitate și o provocare spre bunul simț cultural. Sunt peste 73 de cărți, plus cărțile scrise împreună cu ale persoane care i-au împărtășit pasiunile și… iluziile, cum se exprima prin titlul uneia dintre ele.

Am putea reține tema acestei cărți, cum preciza și Emil Cioran: „Nu am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele” (p. 61).

 

 

Constantin Stancu

 

Text apărut în Vatra veche, nr. 7/2023 - Redactor șef: Nicolae Băciuț

 

*Dumitru Hurubă, Scriitori celebri. Curiozități și ciudățenii, 376 pagini, Târgu Mureș, Editura Vatra veche, 2023. Coperta Nicolae Băciuț, grafica portretelor scriitorilor realizată de Maria Muntean.

              

PRIMA ZI DE ȘCOALĂ - SEPTEMBRIE 1961... O autobiografie alb-negru...

 

Autobiografie

 

Am istoria mea, o istorie de unică folosinţă,

simplă şi elastică, cu femei şi bărbaţi,

plus o mie de an de taine.

 

Pot să vă zic despre amintirea

care mă scălda în lichidul

care mă legăna în pântecul mamei,

ori mirosul de lemn obişnuit din care, în copilărie,

îmi făceam pistoale de împuşcat iluzii,

ori jucării delicate, care imitau imperii.

 

Pot să vă şoptesc despre iubirile

care mi-au ros carnea şi care mi-au atins

cu acizi gândurile metalice,

iubirile care m-au pregătit pentru iubirea cea firavă ca o trestie,

ori ca o subţie coardă de vioară

pe care mâna artistului continua să cânte pe Titanic.

 

A fost o  vreme a cetăţilor

în care m-am rătăcit sau a drumurilor care le înconjurau

precum neuroni imenşi de praf.

 

A fost o vreme a uitării şi a nisipului care intra în vise.

 

Desigur, voi fi eroul, unul atins de vântul dimineţii

care mişcă munţii mai spre nord,

un erou al vântului şi al cuvintelor de nea...

 

Arborii vor rămâne la fel de verzi şi după ce voi birui,

cu tăietorii de lemne odihnindu-se la umbra lor...

C Stancu ©

 

Acasă... Proza lui Lorinczi Francisc-Mihai... „Grădina ta nu va mai fi a ta. Ea va fi dispărut deja când în zorii zilei tale va străluci în faţa ta doar ecranul orbitor al unui laptop superperformant, dar fără raze divine care să-ţi călăuzească sufletul, având doar culori iluzorii (Moştenirea, p. 85)”

 

Acasă

 

(Lőrinczi Francisc-Mihai, Brazda de acasă – Confesiuni şi proză scurtă, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016)

 

Lőrinczi Francisc-Mihai a publicat cartea de confesiuni şi proză scurtă Brazda de acasă, Sibiu: Editura CronoLogia, 2016, lansată la Târgul de Carte Alba Transilvania, 2016, Alba-Iulia. O carte de suflet, profundă, un îndemn şi o demonstraţie despre viaţa curată. Întoarcerea acasă, la natură, la credinţă, la vatra originară a omului. Autorul dă impresia, la prima vedere, că este o epistolă desuetă, un strigăt după trecutul topit în erori, un nostalgic cu stil. După ce am aflat cum România importă pâine congelată, produsă în alte ţări, am înţeles că are dreptate. Sunt adevăruri zilnice, le plasăm la capitolul banalităţi şi uităm că ne condamnăm singuri la moarte, la pustie, la cădere. Amintirile sale sunt despre un trecut prins în cercul păcii. Scriitorul ne defineşte prin fapte ce înseamnă acasă. Ne reaminteşte despre pâinea de acasă, despre gustul mămăligii, despre liniştea căminului şi lumina familiei, despre fagurele cristic, despre sărbătorile irepetabile...

Lőrinczi Francisc-Mihai ne cheamă în raiul încă posibil, în grădina de la ţară, acasă la bunici, la oameni de suflet. Proza scurtă continuă acest filon, exploatează vatra veche unde s-au petrecut minuni şi unde aşteaptă îngerul cu miracolele pregătite. Acolo, lângă lalele roşii, lângă izvorul curat, într-un timp autentic, străjuit de ceasul din turnul bisericii, sub cireşul înflorit...

Fraza confesiunilor şi a prozei scurte curge molcom şi natural. Poezia fulgeră cuvintele, proză şi poezie împletite sub taine pierdute. Căldura se transmite cu fiecare frază, cartea trebuie citită. Explicaţiile obturează sensurile. Este întotdeauna un drum spre casă, un cuib al liniştii. Porumbei de aur echilibrează naraţiunea şi destinele. Dragostea vine dintr-un timp fără de timp, din inima oamenilor. Frumuseţea este un salt peste cele căzute. Vine din interiorul omului. Legătura dintre confesiuni şi proza scurtă este evidentă, necesară şi atinsă de curcubeie.

Cum se face pâinea adevărată, banala pâine?

 

Bunica rupea aluatul, forma pâinile şi le aşeza pe un cârpător presărat cu făină. Vreascurile în cuptor tremurau aprins, se năştea focul. Cuptorul era pregătit pentru a primi în el viaţa ca Maria Naşterea Mântuitorului, când s-a pogorât Sfântul Duh. Capătul unei rogojini legat cu foi de cucuruz potolea zvârcolirea jarului aprins... Pe lopata lungă erau aşezate cu răbdare pâinile pe vatră. Şi cuptorul închis sta două ore ca să se coacă aluatul... Viaţa prindea în noi speranţă (Pâinea de acasă, p. 17). 

 

O lecţie de viaţă. Simplă, cu miros de pâine coaptă. Cu renaşterea lumii în cuptorul de la ţară. O pâine, o poveste veche, venită de la facerea lumii...

Degradarea vieţii, a omului ca specie, depărtarea de natură şi de Dumnezeu  este tema principală a cărţii. De fapt, un poem în proză.

 

Cântec de cocoşi în depărtata mea copilărie. La bloc nu se mai aud. Sunt multe ziduri. Zilnic ridicăm tot mai multe ziduri între noi, mai de netrecut decât cele de beton. Arhaicul se revoltă. Suntem între gratii, între coaste zăvorâţi din timpuri străvechi. Ne întoarcem spre caverne. Pierdem din aristocraţia spiritului. Ne împuţinăm (Diamantul şlefuit de amintiri, p. 31).

 

Lőrinczi Francisc-Mihai este convingător, zidurile ne dezumanizează. Cursul este în plină desfăşurare. O fotografie simplă, exactă. 

Legenda pâinii de acasă este pusă în evidenţă de scriitor, cu patimă, cu inima deschisă. Este o rădăcină în memoria omului, una puternică, îl leagă de geneză.

„Ai simţit vreodată mirosul pâinii proaspăt scoase din cuptor? Înseamnă că ai fost şi tu odată acasă şi de atunci cauţi acel paradis. Nu îl vei mai afla. S-a închis în tine. Ca perla în bivalvă” (Darul fagurelui christic, p. 48). Toate acestea produc în sufletul celui care povesteşte şi se povesteşte sentimente divine. Mirosuri, sunete, fructe coapte, cum scrie, de fapt, este un etern prezent, un nelumesc prezent care releagă omul de ramurile pomului vieţii. Sunt simboluri biblice implicite, Lőrinczi Francisc-Mihai nu explică, el implică cititorul în naraţiunea sa, atinsă de aripa îngerului. Energia pozitivă se declanşează, poate mişca mecanismele istoriei spre o altă adresă. Iată, direcţia pe care glisează lumea este una greşită, efectele se pot simţi, anticipa.

 

În curând vei fi programat să simţi un anumit gust, să execuţi o anumită sarcină, nu vei mai putea fi independent, ci vei fi un simplu executant docil şi obedient al unui mare rău care se apropie. Nu îi dau numele pentru a nu te deruta prea tare. Grădina ta nu va mai fi a ta. Ea va dispărut deja când în zorii zilei tale va străluci în faţa ta doar ecranul orbitor al unui laptop superperformant, dar fără raze divine care să-ţi călăuzească sufletul, având doar culori iluzorii (Moştenirea, p. 85).

 

Confesiunile se prefac în naraţiune, proza scurtă capătă un aer de înţelepciune, firul vieţii personajelor se află sub predestinare. Ele acceptă această presiune a istoriei asupra lor. Nu o fac imediat, dar înţeleg spre final că lumea nu le aparţine, că ei nu aparţin altor oameni, ei sunt fiinţe care îşi trag energia din ceva mult prea înalt şi tainic.

În povestirea Domeniul baronului, reia, pe un alt plan, povestea din Rai, povestea vinovăţiei omului. Totul pleacă de la un măr încărcat de fructe, distrus de un personaj al revoltei, vinovăţia se înscrie în cercul unui domeniu strict, aparţinând baronului. Stăpânul descoperă vinovatul prin înţelepciune, nu prin forţă, nu cu ajutorul direct al poliţiei. Vinovatul este adus în situaţia în care conştientizează vinovăţia. Dialogul dintre personaje, descrierea domeniului, a personajelor se face de Lőrinczi Francisc-Mihai cu simplitate, cu profunzime. Cititorul parcurge epopeea spre clipa dreptăţii cu un anumit calm, cu interes, stârnind multă curiozitate. Scriitorul are darul de a povesti lucruri profunde. Planul său este unul al normalităţii într-o lume anormală. Sunt puse în balanţă transformarea pentru desăvârşire spirituală în contra revoltei, a şireteniei, a şocului menit să distrugă. Poveste veche de din Rai...

...Şi poate totul nu este decât o piesă de teatru, jucată cu pasiune. Viaţa unor indivizi trăită de alţii, sub tensiunea scenariului, precum în proza scurtă Saci de plastic.

Taina lumii, a istoriei se dezleagă în relaţia bunic-nepot, personaje centrale ale paradigmei. Bunicul este mereu prezent în scrierile lui Lőrinczi Francisc-Mihai. Trecutul şi viitorul se leagă sub ochii istoricului prin forţa de a preda sigiliul de la o generaţie la alta. Nedreptăţile sociale, furia declanşată de pervertirea minţilor sunt bine explicate în dialogul celor doi. Simplu, la obiect. Comunismul este pus la judecată, viitorul este pus la judecată. Una lucidă, de la om la om, bazată pe înţelepciune.

Concluziile sunt inerente, adevărul poate schimba indivizii, până mai este timp.

 

Azi se ucide subliminal. Au devenit sofisticaţi, dar aceleaşi lepre, aceeaşi troglodiţi. Doar cu altă ţinută, de gală. Nu mai e nevoie de strategii de forţă, de teroare. S-a dovedit că omul poate fi condus şi manipulat la fel de bine nu numai prin teroare, ci şi prin confort. Ieri i se lua totul, libertatea, desfiinţarea fizică, astăzi ţi se dă mai mult decât ai nevoie, eşti sugrumat peste măsură. Eşti invitat să subscrii la propria ta sclavie. Şi o faci parcă hipnotizat. Un război psihologic perfid. Mai periculos decât cel nuclear, biologic sau cibernetic (Porumbeii de aur, p. 109).

 

Această poveste, bunic-nepot împreună în anotimpul istoriei, începe frumos, nepotul priveşte la porumbeii de aur care mai zboară printre blocurile cetăţii, se odihnesc sub sărutul soarelui, într-o simetrie perfectă. Perechi. Porumbeii sugerează nepotului viaţa alături de bunic, povestea care prinde generaţiile. Porumbei simbolizează prezenţa Duhului Sfânt, povestea reflectă adevărul despre societate, despre oameni care privesc la păsările cerului şi plouă cu pulbere cerească. Semn de profeţie, de eliberare. Viaţa trebuie privită din alt unghi, merită trăită altfel.

Lőrinczi Francisc-Mihai a scris o carte de suflet pentru oamenii care speră, cred, mai pot să iubească, limbajul ei este secret şi clar în acelaşi timp. Această proză scurtă ne transmite un mesaj necesar, suntem în faţa unui scriitor original şi profund. Unii ar eluda o astfel de naraţiune, dar citind ştirile zilei, aflăm că România procură sau importă pâine făcută în altă ţară, transportată congelată şi livrată aici.

Timp îngheţat în ochii oamenilor...

Constantin Stancu 

Fragment din cartea Fascinanta efă mică, 2023

Foto: Lorinczi Francisc-Mihai și soția, Maria-Daniela Lorinczi la casa lui Blaga, Lancrăm, 2017

 

 

Nu-mi spune că nu plângi, poezia lui Nicolae Crepcia la Editura CronoLogia, 2023. Semnal, semn poetic, obrazul luminii și lacrimile de toată ziua...

 

În apărarea lui Isus, o investigație privind atacurile asupra identității lui Cristos, de Lee Strobel. Isus și evangheliile, manuscrisele vechi și Biserica, învierea în lumina științei, mitologia și mesajul lui Isus, o identitate unică și analiza noilor teologi de „succes”...

 

Revista „Actualitatea literară”, nr. 125 (iul.-aug.)/2023. Semnal, semne literare... Cronici, poezie, eseu, mirajul cărților

 

ÎNTÂLNIRE CU POEZIA - Paulina Popa și eternitatea poeziei, Deva, 15 septembrie 2023

 

ZIUA LIMBII ROMÂNE - DEVA, 31 AUGUST 2023

 

Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” Hunedoara - Deva, cu sprijinul Consiliului Județean Hunedoara, și în parteneriat cu Asociația Oamenilor de Cultură și Artă din județul Hunedoara, a organizat, în ziua de 31 august 2023, un eveniment cultural-literar: „Limba română este patria mea”, (de la Nichita Stănescu cetire).

Manifestarea a fost dedicată Zilei Limbii Române, sărbătoare națională.

Directorul Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara – Deva, Ioan Sebastian Bara, a organizat momentul aniversar împreună cu personalul bibliotecii, asistat de Dumitru Tâlvescu, scriitor, președintele ASOCA. Au participat mai mulți iubitori de cultură, scriitori din județ, poeți, profesori. Din partea consiliului județean a participat domnul Alin Adam Țambă, vicepreședinte. Biblioteca a asigurat cele necesare, inclusiv căldura de care este nevoie în aceste momente festive. S-a cântat Imnul Național, apoi au avut scurte alocuțiuni sau au recitat, printre alții: Paulina Popa, Elisabeta Bogățan, Camelia Ardelean, Nicolae Crepcia, Aurelian Sârbu, Daniel Marian, Constantin Stancu… A recitat din poezia lui Nichita Stănescu actrița Isabela Hașa, transmițând fiorul liric și magia limbii române. Dumitru Dumitrescu a prezentat o scurtă notă despre „istoria” limbii române.

“Ziua limbii române” a fost ocazia prin care cei care iubesc cultura să se întâlnească și să schimbe păreri. Cei prezenți au putut prelua revista „Vox Libri”, editata de bibliotecă și revista „Piedestal”, editată de ASOCA. Limba română a dus la coagularea conștiinței naționale: Constituția, Biblia, numeroasele cărți ale românilor, stabilizarea dreptului civil și a celui comercial, a diplomației și spiritului universitar. De-a lungul timpului, în județul Hunedoara, scriitorii și oamenii de cultură au iubit limba română: Eugen Evu, Dumitru Hurubă, Ioan Evu, Dumitru Velea, Radu Igna, Ioan Barb, Daniel Lăcătuș, Mariana Pândaru, Valeriu Bârgău, Gligor Hașa, Radu Ciobanu etc. Biblioteca județeană din Deva păstrează acest tezaur de cultură și limbă română în rafturile ei. Numeroase reviste care apar în județ au promovat cultura și limba română:  Banchetul, Semne, Ardealul literar, Nova Provincia Corvina, Algoritm literar, Ritmuri hunedorene, Vox Libri, Columna, Arena…

Unele au dispărut din viața socială, biblioteca păstrează colecțiile ca moment de cotitură în istoria recentă.

Ziua Limbii Române, o sărbătoare a românilor…  

 

OMUL CU MĂNUȘI DE MĂTASE

 

Virusul care nu există…

 

 

Învățasem că toți oamenii ar fi muritori,

din această frică unii neagă democratic virusul,

invizibil pentru un ochi obosit,

obișnuit cu automobile de lux

în care se bea șampania absențelor,

sau pe parbrizele laterale poți scoate picioarele

spre un peisaj la care Dumnezeu a lucrat mii de ani.

 

Nu poți accepta existența lui,

după cum unii nu acceptă existența lui Dumnezeu,

pentru că nu-L văd, nu-l pipăie prin mănuși de mătase,

nu-l simt, deși, uneori, în nopțile de vară

miroase brutal a eternitate

în haloul miresmei florilor de liliac.

C Stancu ©

 

 

Eminescu și creștinismul, limbajul religios la poet

 

 

Eminescu despre creștinism

 

 

 

Unii teologi și biserici sunt dispuși să-l prezinte pe Eminescu în diferite stări, poziții, să caute un loc în istorie pentru el, fără a fi nevoie. Curentul creștin ortodox consideră că poetul ar trebui plasat printre sfinți, fără a ține cont că el s-a considerat poet, a suferit pentru poporul său, a deschis punți între oameni, culturi diferite. A cercetat mult, a reținut ceea ce-i de folos poeziei sale, operei sale. Opera s-a deschis spre universalitate.

Alte curente creștine, care nu au cultul sfinților, îl consideră poet care, uneori, nu înțelege Evanghelia, nu a cercetat Scriptura, un poet național rămas blocat în activitatea sa literară, o personalitate a lumii laice.

Sunt extreme care exclud capacitatea unui scriitor de a vedea dincolo de limitele umane, mai ales dacă are geniu, geniu primit de Sus. Poetul a cercetat în profunzime Scriptura, dar a înțeles că forțele religioase pot bulversa oamenii. Oamenii simpli, cei care iubesc, cântă după o săptămână de muncă, se căsătoresc, au urmași și se bucură de toată truda lor.

Totuși, Eminescu are o poziție aparte față de adevărul din Scripturi, a săpat în profunzime, acolo unde omul se poate întâlni cu Dumnezeu, conform cu standardele vremii sale. Evident, el nu a cunoscut operele marilor teologi din secolul al XX-lea, dar a simțit pulsul divin din textele Scripturii. 

Eminescu și Evanghelia: „Învățăturile lui Buddha, viața lui Socrate și principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deși asemănătoare cu învățămintele creștinismului, n-au avut atâta influență, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă și populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale și fizice, și nu pentru el, pentru binele și mântuirea altuia. Și un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie și dispreț de semenii lui; și Socrate a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuții civice a antichității. Nu nepăsare, nu dispreț: suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și, în momentele supreme, au încolțit iubirea în inima lui și și-au încheiat viața pământească cerând de la tată-său din ceruri iertare prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență ce bântuie natura întreagă.” (Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1).

 

A avut o idee profundă despre Sfintele Scripturi. În biblioteca lui, alături de operele sfinţilor părinţi: Vasile cel Mare, Grigore Teologul, Efrem Sirul, Augustin, Ioan Damaschin, se găsea şi Sfânta Scriptură. În manuscrisele sale există o traducere în limba română veche a începutului prologului din Evanghelia după sfântul Ioan: "La început era Cuvântulu şi Cuvântulu era la Domnu Dumnezeu şi Domnu Dumnezeu era Cuvântulu; Aquesta era la începutu Domnul Dumnezeu...".

El consideră că Evanghelia, "această simplă şi populară biografie a blândului Nazarinean", este aceea ca l-a "ridicat atâta pe om". Într-un articol din publicat în ziarul "Timpul", notează: "Iată, două mii de ani, aproape, de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea". Şi precizează: "Ea a ridicat popoare din întuneric..., le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui". În acelaşi articol, deplânge cum "în clasele mai înalte, soluţiuni filosofice a problemei existenţei iau locul soluţiunii pe care o dă Biblia".

În Evanghelii se găsesc "cuvintele de miere", din care preoţii învaţă poporul. Într-o noapte de Paşti, aşa cum reiese din poezia, "Învierea", fiind în Biserică, urmărit de "spiritul rece al morţii", Poetul contemplă şi ascultă: "Un singur glas îngână cuvintele de miere, / Închise în tartajul străvechii Evanghelii". Şi apoi adaugă: "C'un muc în mâini moşneagul cu barba de zăpadă / Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă / Că moartea e în luptă cu veşnica viaţă, / Că de trei zile'nvinge, cumplit muncindu-şi prada".

Eminescu apreciază valoarea rugăciunii, invocarea ajutorului de sus. În manuscrisele lui s-au găsit o transcriere în limba latină a rugăciunilor "Tatăl nostru" şi "Ave Maria", precum şi rugăciuni către Mântuitorul: "Isuse Cristoase / Izvor mântuitor / Şi Domn al oştirilor / De oameni iubitorule / Mântuitorule"; "Isuse Cristoase Mântuitorule / Învingătorule / Prealuminate".

Rugăciunea vizează următoarele: să fie ascultate plângerile, durerile noastre. Iată rugăciunea: "Rugămu-ne-ndurărilor, / Luceafărului mărilor; / Ascultă-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri / Din neguri te arată / Lumină dulce clară, / O, Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!"

Poetul are încrederea că asupra sufletului rănit, se va aşeza binefăcătoarea "lumină lină", care poate să-i redea speranţa: "Speranţa mea tu n-o lăsa să moară, / Deşi al meu e un noian de vină; / Privirea ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară".

Se roagă apoi pentru credinţa: "Redă-mi credinţa". Sentimentul nimicniciei şi al păcatului îl face să vadă distanţa dintre ce ar trebui să fie şi ce este. Simţindu-se fără credinţă, poetul o cere în rugăciune: "Străin de toţi, pierdut în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. // Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele / Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!" (Răsari asupra mea, 1879)

Eminescu are o consideraţie specială pentru Iisus Hristos, Mântuitorul. El este modelul suprem, demn de a fi urmat. El este "martirul omenirii lănţuite". "Crist, scrie Eminescu în Apelul din anul 1870 pentru praznicul de la Putna, a învins cu litera de aur a adevărului şi iubirii, Ştefan cu spada cea de flacără a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul Evangheliei".

El s-a născut în sărăcie la Betleem, luminând şi devenind împăratul omenirii. În poezia "Dumnezeu şi om" (1873), se adresează Mântuitorului dintr-o veche icoană: "Era vremi acelea, Doamne, când gravura grosolană / Ajuta numai al minţii zbor de foc cutezător... / Pe când mâna-ncă copilă pe-ochiul sânt şi arzător / Nu putea să-l înţeleagă, să-l imite în icoană. Erau vremurile când Isus se arăta ca darul divin venit de sus: "Te-am văzut născut în paie", căci acolo, la Betleem, "Răsări o stea de pace, luminând lumea şi cerul". Vede distanţa dintre ceea ce se întâmplă în prezent şi ce era în trecut: "Azi gândirea se aprinde ca şi focul cel de paie / Ieri ai fost credinţa simplă însă sinceră, adâncă, / Împărat fuşi omenirei, crezu-n tine era stâncă... / Azi pe pânză te aruncă, ori în marmură te taie".

În "Rugăciunea unui dac" (1879), Poetul evocă lucrarea mântuitoare a lui Cristos, deşi nu-l numeşte: "El este-al omenimei isvor de mântuire / Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, El este moartea morţii şi învierea vieţii!".

La 12 aprilie 1881, publică articolul "Şi iarăşi bat la poartă...", cu ocazia sărbătorii Paştelui: "Duiosul ritm al clopotelor - scrie el - ne vesteşte că astăzi încă Cristos e în mormânt, că mâine se va înălţa din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-şi fruntea sa radioasă la ceruri" (Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei, 1985, p. 134-135). Cristos este acela care moare şi învie, biruie moartea, se jertfeşte, pentru a ne dărui nouă viaţă. "Un clopot lung de glasuri vui de bucurie... / Colo-n altar se uită şi preot şi popor, / Cum din mormânt răsare Cristos învingător / Iar inimile toate s-unesc în armonie: «Cântări şi laude-nălţăm / Noi, ţie unuia, / Primindu-l cu psalme şi ramuri, / Plecaţi-vă, neamuri, / Cântând Aleluia! / Cristos au înviat din morţi, / Cu cetele sfinte, Cu moartea pre moarte călcând-o, / Lumina ducând-o / Celor din morminte!»" (Învierea, 1878)

Poetul este fascinat cu privire la creştinism: puterea lui transformatoare. Nici o altă învăţătură nu l-a ridicat atât de mult pe om, precum Evanghelia lui Cristos. Biografia divină, care întrupează şi descoperă iubirea este cea care "au ridicat popoare din întuneric, şi le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui"

"Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Isus Cristos. După el încearcă creştinul a-şi modela viaţa sa proprie, încearcă combătând instinctele şi pornirile pământeşti din sine... Pentru a se îmbogăţi, pentru a-şi îmbunătăţi starea materială, pentru a uşura lupta pentru existenţă, dând mii de ajutoare muncii braţului, oamenii au nevoie de mii de cunoştinţe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor, au nevoie de religie" ("Şi iarăşi bat la poartă...", "Timpul", 12 aprilie 1878).

Eminescu are admiraţie pentru Fecioara Maria. Ei i se destăinuia, ei i se roagă. Pentru el, Fecioara este "crăiasa" lumii, "regină peste îngeri", "luceafărul mărilor", "Maica Sfântă", "pururi fecioară", îndurarea, cea care are puterea să ne înalţe "din valul ce ne bântuie", mila care risipeşte deznădejdea, cea care poate veni "în noaptea gândurilor", care poate să "asculte a noastre plângeri". Poetul înalţă rugăciunea către ea: "Crăiasă alegându-te, / Îngenunchem rugându-te / Înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire / Şi zid de mântuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară / O, Maică Preacurată / Şi pururea Fecioară, / Marie!" (Rugăciune, 1879).

Versurile "Privirea-ţi adorată / Asupră-ne coboară" amintesc de imaginile Maicii Domnului din iconografia bizantină, unde Preacurata îşi pleacă privirile pline de duioşie asupra celui care priveşte icoana.

Fecioara Maria este alături de Isus: "De dragul Mariei / Ş-a Mântuitorului / Luceşte pe ceruri / O stea călătorului" (Colinde, colinde, 1878).

Maria l-a născut pe acela care poate da adevărata libertate. În anul 1870, un comitet care îl avea secretar pe Eminescu chema la praznicul Mănăstirii Putna. "În ziua de 15 august a.c. românii în genere serbează ziua Sântei Marii, vergină, castă şi totuşi mama care din sânul ei a născut pe reprezentantul libertăţii, pe martirul omenirii lănţuite, pe Crist", scria Eminescu în Apel. "Fraţilor, am proiectat a serba cu toţii ziua acelei sânte care-a conceput în sânul ei vergin tot ce lumea a visat mai mare, tot ce abnegaţiunea a legiut mai nobil, tot ce pune pe om alături cu omul: Libertatea!" (Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 32).

Creștinii protestanți consideră că Isus este singurul mijlocitor între om și Dumnezeu, el este Omul Isus (1 Tim. 2:5). Totodată Biblia are și ea mesajul ferm legat de Maria, mama Domnului Isus:

Matei 1: 39. Maria s-a sculat chiar în* zilele acelea si a plecat în

grabă spre munţi, într-o cetate a lui Iuda.

40. A intrat în casa lui Zaharia si a urat de bine Elisabetei.

41. Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, si Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.

42. Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată * ești tu între femei si binecuvântat este rodul pântecelui tău.

43. Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?

44. Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie.

45. Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care iau fost spuse din partea Domnului se vor împlini.”

Mulți protestanți, evanghelici și din alte culte, predică din acest text, subliniind rolul și poziția Mariei. Biblia are totdeauna dreptate, pe de altă parte, situație acceptată de cultele creștine.

 

Alexandru Vlahuţă, atunci când l-a vizitat în ospiciu din Bucureşti, cu puţin timp înainte de a muri: "Era prin martie 1889; m-am dus într-o zi să-l văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curând internat. M-a cunoscut şi i-a părut bine când m-a văzut... M-a întrebat de prieteni căindu-i, vorbind de ei cu milă... adusei vorba de poezii... Atunci cu o bucurie de creator, scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie şi, aşezându-se pe scaun, începe să citească... un şir lung de strofe de o sonoritate şi un efect ritmic fermecător... Fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe: foc şi aur reveneau mereu... n-am putut reţine decât aceste patru versuri: "Atâta foc, atâta aur / Şi-atâtea lucruri sfinte / Peste întunericul vieţii / Ai revărsat, Părinte".

Eminescu și credința:

„E ușoara credința ca prin precepte teoretice de morala, prin știința oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie sa aibă înaintea lui un om ca tip de perfecțiune, după care sa-și modeleze caracterul si faptele. Precum arta moderna își datorește renașterea modelelor antice, astfel creșterea lumii noua se datorește prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă creștinul a-și modela propria sa viața”. Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este așa de mare, Mihai Eminescu îi da un răspuns simplu: „Pentru ca prin iubire el a făcut cearta intre voințe imposibila. Când iubirea este, și ea este numai când e reciproca, si reciproca absolut, va sa zică universala; când iubirea e, cearta e cu neputința” (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifica și Enciclopedica, București, 1981).

Iată că Biblia a avut un rol important în viziunea despre viață la Mihai Eminescu. Desigur, comentarii vor fi, teologii vor căuta să arate că ei au dreptate. Uită un lucru, literatura este punte deschisă spre Viață. Ori viața fără Biblie nu se poate concepe dacă trăiești în civilizația iudeo-creștină.

 

*Sursa informațiilor: Internet, și http://ercis.ro/actualitate/viata201001.asp?id=20100124, preot: Cornel Cadar

Text publicat în Rev. „Vatra veche”, nr. 8/23

Revista „Vatra veche”, nr. 8/2023. Semnal, sumar, regal cultural cu Nicolae Băciuț

 

Livius Petru Bercea despre poezia lui Aurelian Sârbu... Călătorie spre Ithaca...

 Sursa: Aurelian Sârbu/ Rev. Reflex