Daniel Marian, un poet într-o lume sălbatică...

 

Un protocol pentru o fericire sălbatică

 

Daniel Marian este neliniștit, transmite poeziei șampania unei fantezii bine dozate. Într-o lume în mișcare, care își ascunde tainele în ziduri repede doborâte, la margine de timp, el se trezește față în față cu sălbăticiunile care populează viața, care sunt simboluri pentru fricile noastre cele de toate zilele. Poetul nu poate controla fluxul de evenimente, răspunde cu poeme de toate felurile, motive luate din viața de zi cu zi, motive personale sau motive care ne privesc pe toți.

Volumul de versuri Daniel Marian, sălbăticiuni*, apărut la Editura Castrum de Tymes în anul 2024, ne arată că suntem în fața unui tablou liric oferit de poet, cu toată sălbăticia celui care fuge de vremurile care i s-au dat în dar. Dar le iubește, iubește viața, disperarea, motivele care se ascund după cuvinte șmechere. Ce este viața? Iată o întrebare pentru care poetul oferă regatul său de cuvinte: „ce e viaţa dacă nu un premiu de consolare/ în faţa veşniciei care nu ne mai ajunge” (p. 65).

Ceea ce poate face omul este fuga din fața mișcărilor societății tot mai complexe, mai complicate, sălbatic de interesantă. O fugă preluată din celelalte arte, film, pictură, dans, chiar sport artistic: „fii sincer cu cele câteva vieţi de pomană/ descarcă-ţi desaga cu tot ce insistă” (run forrest run, p.9).

Frumusețea este prezentă, dar raiul se ascunde în frică, în spasm, în moartea cea de toate zilele: „ce nu murea de glonţ murea de/ plictiseala imaginilor rupte din rai” (îmbracă-te, p. 10).

Există un început, există un sfârșit, poetul și-l asumă ca parte a vieții sale, ca parte a operei sale. Este spectatorul de lux a unui sfârșit anunțat (a și scris un volum dedicat Apocalipsei), la începuturi nu a fost martor, dar fenomenul vine spre om cu toată deschiderea: „imediat după sfârşitul tuturor lumilor/ au mai fost o zi şi o noapte/ mai lungi decât toate la un loc atunci/ când s-a stabilit aria cerului/ s-au numărat cele trebuincioase apoi/ toată ziua păsările rele au sfâşiat şi schilodit/ până au decimat cerul astfel încât/ în cele din urmă să credem/ că a fost cândva un cer/ întreg şi fericit” (o minimă statuie, p.14). Este această realitate o iluzie? Nu o spune direct, o spune prin destrămarea lucrurilor, prin spaima de durerea oferită de această realitate, uneori atroce, provocând instincte, agresiuni. Sălbăticiuni fugind de finalul pe care-l privesc și consideră totul o închipuire…

Măsura eternității este o zi, o singură zi. Poetul o descoperă, la fel ca oricare dintre noi, se miră de matematica sălbatică care îi modelează mintea: „cum sare peste rând şi înalţă privirea/ aceeaşi zi agitată sărbătorită la infinit/ împachetată în letargii ca-n foi de ziar/ în care citim cum calendarul nu merge/ de multe ori la apă fiindcă până la urmă/ se va îneca într-o lacrimă de crocodil/ zi adusă cu greu pe lume cu forcepsul/ şi cu şpaga şi înfăşurată cu giulgiu din/ foi de viţă aceeaşi zi din oala cu sarmale/ când spunem rămas bun şi la mulţi ani/ ca şi cum mai contează înainte şi după/ ziua aceasta parc-ar mai fi alt nimic” (iată, p. 17).

Există un dramatism în această zi, ființa a fost înghesuită într-o unitate de măsură, este captivă, nimicul este totul, spaima naște o nouă specie, una care fuge de timp, învăluită în timp.

Oamenii sunt singuri într-o comunitate din care au iluzia că fac parte, singurătatea fiecăruia, singurătatea a opt miliarde de ființe, sălbatice în carapacea lor, dar singurătatea are un mister, teama aduce poezia, mirarea, moartea, profitul cel de toate zilele, ca în poemul singurătatea oamenilor, p. 21. Cele o mie de vaci care sunt pregătite să ne ofere hrana cea de toate zilele sunt fericite, ele nu știu viitorul care se prelinge pe o pajiște înflorată, mirositoare, ele sunt acolo, poemul o mie de vaci fericite, p. 19 ne arată posibilitatea de a fi fericiți cu adevărat, dacă intrăm în schema de ansamblu a lumii.

Iubirea a devenit imposibilă, lumea s-a uzat, a îmbătrânit, nu mai are energiile necesare, iubirea se închide în neputințe, limitări, tablouri prefabricate, există un poem care ne arată starea, elegia prefacerii în molozul universal, p. 31.

În toată această schimbarea a schimbărilor, Dumnezeu este prezent, el deține punctul de echilibru, oamenii au iluzii legat de divinitate, se prefac în ființe care înțeleg neînțelesul: „e un bătrân albit care şade în cer/ scornind lumi prefăcute

mereu pe terminate/ semnând iertări şi pedepse grele/ pentru tot felul de inadaptaţi/ necopţi şi indisciplinaţi/ când Dumnezeu e atât de tânăr/ cel mai tânăr/ aflat abia la începutul veşniciei Sale” (cine a zis că Dumnezeu p. 42).

Problema divină pune și problema organizării cosmosului, a lumii, ceva trebuie pus la punct, sălbăticiunile trebuie ținute la respect, altfel nu ar fi un început și un sfârșit bun de pus în ramă: „Doamne, ai înţeles greşit să pui lunea înainte de joi!/ cu duminica puteai să faci ce vrei s-o laşi departe/ înspre niciodată sau ducând-o lângă ziua de apoi/ s-o spânzuri acolo ca-n grindă s-o umpli de scame/ de griji şi de nevoi – dar ce-ai avut de câştigat cu/ eroarea asta geopolitică menită să dărâme întreagă/ şandramaua săptămânii care se mai ţine într-o/ toartă de ceva neclarificat într-o spiţă şi-ntr-un” (brusture de timp, p. 34).

Omul are umbra sa, necesară, ea ține în echilibru dinamica vieții, realitatea morții, disperarea ascunsă după o logică bine construită: „umbră antemergătoare/ umbră de pază/ umbră escortă/ umbră însoţitoare de bord/ umbră gest al furnicilor căutând pâlnia/ prin care să extragă realitatea/ din teritoriile ocupate ale minții/ umbră de ciupercărie/ umbră de siloz şi/ umbră de sălbăticie” (umbră, p.29). Nu este îngerul personal, nu este arhetipul etern, este umbra care face posibilă sălbăticia luminoasă. O lumină sălbatică este în ființă, ea generează umbra, poetul o simte, o acceptă, se revoltă, are un poem pregătit.

Valoarea omul depinde de multe necunoscute, cinic, poetul afirmă: „cântărești mai mult decât greutatea ta în aur/ cu tot cu aură și gravitație la care se adaugă/ câteva grame de suflet, un promontoriu de/ carne și oase la un râu de vodcă în sânge/ și o tonă încă neexplodată de rahat!” (oricum, se știe, p. 58). Este o întrebare care generează angoasă, responsabilitate evitată, ascunsă în șmecheria umană, capabilă să creeze aparențe bune de telenovela publicitară.

Daniel Marian își lasă poemul să zburde, semnele de punctuație sunt lăsate în urmă, ceea ce contează este versul sălbatic, după canoanele moderne. Se joacă mereu cu omul dispus să citească, titlurile sunt fie la început de poem, fie la final, fie sunt încrustate în corpul textului liric. Vrea să atragă atenția prin forme exterioare asupra mesajului, să expună un poem nud pentru cititor. Există o democrație a cuvintelor, ne flutură dicționarul este cel de toate zilele, versetele sunt brăzdate de gânduri formule, ele dau sensul și ascund frica. Poetul este și el în timpul vieții sale și fuge de sălbăticiuni. Pe alte locuri exagerează, sunt locuri comune, ele exprimă o stare de moment, personală, mundană. Sunt și versuri facile, aparent făcând parte din tema generală: „dezrâiesc capre dau dracii de smoală/ şi le pun pufi să se prefacă îngeri/ fac experimente toate reuşite pe/ năzbâtii nicicând ajunse la saţietate/ iată şi o ofertă – o mie de euro şi/ vă aduc ieri şi alaltăieri de funie acasă” (dezleg de farmece fac minuni, p. 52).

Are și capacitatea de a avertiza cititorul, poezia nu mai este ce a fost, există o lașitate a celui care scrie, a abandonat cursa, a ieșit din curente, stiluri, accente, e liber, inclusiv să se lase otrăvit de un tsunami mediatic: „ce zici mai ducem la muls limba română/ sau la second-hand sau la groapa comună/ de când treişpe seamănă pericol cu paişpe/ hârtia-i doar un motiv de aripi expirate şi” (scrisul un şarpe otrăvitor care muşcă, p. 35).

În acest context, ce este realitatea? El mizează pe cititor, pe disponibilitatea acestuia de a pricepe convulsia lirică: „câţi oameni sunt atâtea realităţi/ care mai de care scrobită şi poleită cu aur/ ţeapănă ca un morcov pizmuit de iepuri/ la un turnir pentru supravieţuire/ importantă rară autentică genială/ realitate de diamant de safir de smarald/ de topaz de opal de rubin de ochi/ fermecat al pământului şi al cerului/ e frumoasă ideea de realitate comună/ dar toate acestea s-ar descompune/ în faţa naivităţii materiei nu ar avea loc/ iar tăria spiritului ar fugi pe câmp” (roată dinţată stricând un întreg mecanism, p. 47).

În acest univers sălbatic mai există ceva, este frumusețea ascunsă, poetul îi face față și ne scrie o epistolă: „cel mai frumos lucru/ şi cel mai cinstit/ e că se pot privi în ochi vieţuitoarele/ oameni cu oameni cu animale cu plante/ ordinea şi ierarhia nu mai contează când e vorba de privire/ schimbul de iubire şi ură/ se face de îndată pe loc ca un cântec/ de sirenă pe un catafalc de mare (cel mai frumos lucru, p.59). Încastrarea într-un lanț viu aduce frumusețea sălbatică, ordonată de spaime, cântec, infinit albastru.

Cu acest volum de versuri, poetul și-a fixat o altă perspectivă, una mai gravă, mai profundă, joaca de-a poezia mundană a dat roade, frica de un final la care este martorul ales, pus să scrie despre descompunerea unei ere și coagularea alteia, despre o sălbatică realitatea de unică folosință este tema.

Daniel Luca scrie în prefață: „Tot felul de jivine, de sălbăticiuni, ne înconjoară ori își fac cuib în noi înșine, până într-acolo încât noi înșine devenim asemeni lor. Acestea nu se lasă domesticite cu una, cu două, așa încât trebuie să ne obișnuim cu ele, să le acceptăm ori, din contra, să ne ridicăm la luptă. În viziunea lui Daniel Marian (sălbăticiuni, Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2024), asta înseamnă viața, o permanentă luptă, dar și bucuria trăirii” (Fericirea de a fi singur, p. 7).

Poetul aduce argumente legate de viață, bucurie, un protocol universal, cu accente religioase și spirituale, cu el existența devine posibilă: „s-ar retrage în adevărul de la început/ pe care n-au apucat să-l împartă ca/ pâinile peștii și vinul marelui protocol/ dacă întreaga înfăţişare a lumii ar fi/ lepădată ca o faţă străină de masă/pe care dansează strâmb bucatele/ şi privirea de lup a celorlalţi monştri/ ce au să mai vină – zace decapitată” (ce ai spune dacă toate cercurile, p. 11).

 

Constantin Stancu

*Text publicat în rev. „Acolada”, nr.10/2024

 

*Daniel Marian, sălbăticiuni, poeme, 72 pagini, Giroc: Editura Castrum de Tymes, 2024. Prefața: Daniel Luca. O carte de vară.

 

 

 

 

 

 

 

 

Revista „Acolada”, nr. 10 (205)/2024. Semnal, sumar, aurul din biblioteci

 

Prețul corect ieri și azi...

 

Prețul corect

 

 

Cât mai valorează viața omului: cincizeci de sicli?

Cincisprezece sicli? Poate treizeci de arginți,

care sunt acceptați și la impozite…

Nu avem timp de filozofie, de matematică,

de poezie, de jocuri, de e-factura, de mister?

Cetatea Deva

 

Ți se pune codul de bare când nu ești atent,

când afară plouă sau e prea cald…

Când ieși în oraș, poți număra plopii de pe alee,

atât timp cât Ochiul lui Dumnezeu te prețuiește.

Toate monedele sunt de sânge,

poți bea apă amestecată cu fiere și oțet, plus iluzia prezentului…

Constantin Stancu ©

 

 

Traducerea Bibliei între istorie, cultură, teologie și narațiune modernă. Dumitru Cornilescu și semnele. O ediție îngrijită de Emanuel Conțac

 

Cartea între telenovelă și afacere

 

 

CONSTANTIN STANCU

DELIRUL GLORIEI

 

(Fragment din romanul Vadul ars)

 

Ioan Jude se hotărî să-i trimită lui Iulian Apostol un text care îl frământase multă vreme. În acest timp redactorul primise doi ani la rând premiul filialei pentru cărţile sale, cărţi sponsorizate tot de consiliul judeţean, apoi a primit premiul pentru cele mai bune eseuri publicate în ziarele din judeţ, eseuri de ţinută, a fost invitat să ţină lansări de carte şi simpozioane la muzeu judeţean, la biblioteca judeţeană, cu ocazia zilelor oraşului. Premii tot de la consiliul judeţean...

Jude îi trimise textul cu o anumită furie, nu ştia dacă Apostol îl mai reţinea, oricum în luna decembrie din anul care a trecut i-a trimis în contul revistei o sponsorizare, nu a primit răspuns.

Jude părea că este abandonat, dar continua să scrie.

Textul trimis lui Iulian Apostol era scris cu caractere speciale, parcă era un text scris cu pana de gâscă. Jude o făcea intenţionat. Se simţea frustrat la Vadu Ars. 

 

„Delirul gloriei

Principala operă a scriitorului de oriunde este viaţa sa, viaţa care se desăvârşeşte treptat, iar scribul devine un altul datorită cuvintelor pe care le scrie continuu în memoria sa, pe carnea sa, pe trup, vizibil sau invizibil. 

Pentru glorie scriitorul pare a fi dispus să fie inventiv şi hotărât, dar nu poate fi modest, liniştit, bucuros de viaţa sa, privind munţii sau vrabia de la fereastră, are energii intacte de stânga, de centru, ori dreapta... Valul politicii l-a afectat pe scriitor indiferent de vreme.

Înainte de 1989, în România, coordonatele scrisului erau clare şi nu mai insistăm. Scriitorul putea fi un glas, chiar împotriva cenzurii…

După anul de graţie şi graţios 1989 s-a pus problema operei de sertar, sau, apoi, întoarcerea la temele clasice ale literaturii române, apoi la temele creştine, apoi la jurnalul cu girofar, apoi la…

Din păcate cititori de literatură sunt tot mai puţini, lumea preferă telenovela politică sau sud-americană, turcească sau şmecherul de Paris…

Cantitatea pare a fi elementul care stabileşte energiile gloriei în rândul cititorului de fiecare zi din metrou sau din tren, sau din autobuzul de navetă, îi ia faţa politrucului şi a fotbalistului, cumva, împotriva sistemului ticăloşit…

Când priveşti la opera poetică scrisă de Lucian Blaga ea pare mai săracă, dar în fond poeziile sale au un impact capital asupra literaturii române de oricând…

După anul 1989 au existat diferite inginerii ale gloriei pentru ca scriitorul să poată publica, puţini au fost cei care au fost selectaţi de edituri pentru valoarea lor şi pentru mesajul operei, din punctul de vedere ale necesităţii estetice, dar asta şi din cauza lipsei de capital în domeniul cultural şi de sistem în distribuţia cărţii ca suport pentru necesităţile spirituale ale cetăţeanului.

Iată câteva din căile pe care un scriitor ajunge să publice şi să fie cumva cunoscut:

Scriitorul trompetă de serviciu pentru partidele aflate la putere, aşa cum procedează Mircea D., poet important, dar care ştie întotdeauna cine a făcut poliţie politică şi cine nu, înainte ca fenomenul să fie acceptat de societate în mod legal, e informat, cartierul ştie de ce...

Scriitorul ministru care are acces la bani şi la fonduri şi la influenţă şi la secretare, cazul domnului V., sau Vasile care nu era călugăr.

Scriitorul prieten cu şeful de la cultură sau la consiliu care îi pune bani la dispoziţie pentru operele maestrului după un plan corect de publicare, cu emblema partidului la vedere, nu-mi vin în minte astfel de scriitori în judeţ, poate în alte judeţe…

Scriitorul reciclat care a reuşit într-un domeniu şi are asigurate sursele de finanţare, cazul domnului A. S., curtat de mulţi, declaraţi şi nedeclaraţi.

Scriitorul care şi-a tras editură şi care publică cărţile confraţilor pe bani acceptabili pentru a rezista, aşa cum a fost regretatul V. B.

Scriitorul care foloseşte trenul regal pentru a accesa fonduri de… sus… oricum calea ferată are două linii, paralele… A se vedea mersul trenurilor la USR Bucureşti, Calea Victoriei, colţ cu Guvernul… 

Scriitorul care a devenit om de afaceri şi care ştie să reeşaloneze fonduri şi facă programe şi să facă un management specific capitalistului de serviciu şi care publică mereu opere importante sau de ocazie, cazul domului G.L.

Scriitorul care şi-a făcut un grup de lucru şi care foloseşte membrii grupului la cronica de serviciu, la traducere, la întâlniri literare, etc., şi pluteşte spre glorie, ca peştele în gârlă.

Scriitorul cu ziar care are un glas în cetate şi care poate şantaja, lăuda, obţine fonduri şi poate publica… mi-e frică să zic, poate mă strigă… pe trecerea de pietoni…

Scriitorul care aşteaptă zadarnic un plan al U.S.R. pentru a publica cărţi… adică scriitorul nobil, dar ţara şi Comunitatea Europeană nu are nevoie de nobili…

Scriitorul care împrumută de la C.A.R. bani pentru a-şi publica cărţile… mi-e teamă să-l zic, află executorul judecătoresc, iar umoristul de serviciu, ar găsit ceva în stil piţurchist să scrie despre dosarul de credit…

Scriitorul cu dosar la fosta securitate care zice în cetate să fie auzit… aici trebuie să tac pentru că reţeaua e activă la primărie, la consiliu, la direcţie…

Scriitorul care scrie mai mult decât citeşte… nu prea avem cazuri printre scriitorii de serviciu, poate la asociaţia pentru lupta împotriva corupţiei şi drepturile omului şi ale femeii…

Scriitorul care îşi publică operele pe Internet cu bani, sau gratuit… îi puteţi vedea, sunt aproape, la un simplu „click”…

Scriitorul care nu are habar de calculator şi de internet şi care scrie pe genunchi, uitat de lume şi de blog, pensionar simpatic care ştie să stea la rând…

Bardul care moare dar nu se predă… cu partid şi ochelari simpatici de pilot formula „one”.

Scriitorul care… publică în străinătate  

Restul e tăcere… sau mi se pare…

Treptat, cartea s-a mutat de pe hârtie în spaţiul virtual, capodopera e la un „click” distanţă, aproape de cititorul de contor, aproape de contabilul de premii, mulţi nu observă asta, papirusul mai face vâlvă în Egipt sau în Israel… E o mişcare importantă pentru vremurile ce vin, generaţiile de cititori vor fi tot mai virtuale şi librăria de Internet va creşte pe nesimţite, scriitori care acum cred că sunt pe val având dactilografă la chioşcul din colţ se vor trezi cu operă cu tot pe lista celor de la obiecte pierdute, la gară …

În această hărmălaie, o veste sparge geamul toamnei, H. M., cetăţean german este câştigătorul premiului pentru literatură pus la bătaie de creatorul dinamitei, parcă era din România, dar a plecat cu trenul de noapte şi nu s-a mai întors. Gaşca nebună dă fuga la librărie, dar nimic… Gaşca nebună aleargă la C.N.A.S.A.S., poate are dosar, e un criteriu de critic serios… Bate vântul în Bărăgan şi mişcă ciulinii…

Din păcate suntem în epoca aceea „de tristă amintire” cu moartea căprioarei, de foame scriitorul român a ucis animalul pentru cina de seară, tocmai când acea căprioară se pregătea să sară prin ceaţa unui poem genial…

Revista „Vatra veche”, nr. 10/2024. Semnal, sumar, dialoguri, cultura și mesajul... Un sezon literar cu Nicolae Băciuț

 

De ziua prozatorului: POFTIȚI, DOMNILOR! Radu Igna și proza scurtă, povestiri cu tâlc pentru 6 noiembrie 2024. Semnal, semn, gând

 

Numele folosit în activitatea literară: Radu Igna (în acte Rudi Igna). Data şi locul naşterii: 6 noiembrie 1934, Glodghileşti, jud. Hunedoara. Părinţii: Pavel, Lucreţia, ţărani. Studii: Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie. Profesor de limba română în judeţul Hunedoara, Zam, Haţeg, Sântămaria-Orlea. În prezent pensionar.

Anul primirii in Uniunea Scriitorilor din România: 2003, Filiala Sibiu, în prezent membru al Filialei Alba-Hunedoara. Cetăţean de onoare al oraşului Haţeg din anul 2004. Călătorii în străinătate: Anglia, Suedia, Turcia.  A scris cu pasiunea despre cultura din alte zone ale lumii.

Debut: în revista “Orizont”, Timişoara, cu proză scurtă, 1986,  prezentare de Ion Arieşanu.

Premii literare: Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, 2004. Premiul Omnia al U.S.R., Filiala Alba-Hunedoara, 2009. Diploma de onoare a Consiliului Județean Hunedoara, 2011. Trăiește în Hațeg și este mândrul de familia sa, de nepoți, mai ales.

Cărţile: Armonia snack-bar,  proză scurtă, (prezentare pe coperta a IV-a de Ion Arieşanu), Editura Corvin, 2000, Deva; Vâltoarea, roman, (prezentare pe coperta a IV-a de D. Hurubă), Editura Corvin, 2001, Deva; Cultură si civilizaţie suedeză, note de călătorie, postfaţă de Eugen Evu, Editura Signata, Timişoara, 2002; Nimic deosebit in timpul serviciului meu, miniroman, (prezentare pe coperta a IV-a de Ada Cruceanu), Editura Modus P.H., Reşiţa, 2003; Valea proscrişilor, roman, (prezentare pe coperta a IV-a de Valeriu Bârgău), Editura Călăuza v.b., Deva 2004, premiul Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu, anul 2004;  Lazăr nu mai vine, proză scurtă, (prefaţă de Adrian Dinu Rachieru), Editura Călăuza v.b., Deva, 2005; Condamnat, roman, Editura de vest, Timişoara, 2007 (prefaţa Gligor  Haşa); Vocaţia culturală a Haţegului, Editura Gligor Haşa,  Deva 2009; Istanbul, un oraş de două continente. Note de călătorie, Editura David Press-Print, Timişoara, 2011 (Premiul USR Filiala Alba-Hunedoara, 2012); Gligor Haşa. Omul şi opera, Editura Gligor Haşa, Deva, 2012; Haţeg. Vremuri şi oameni, fapte şi mărturii, Editura CronoLogia, Sibiu, 2014 (prefaţa Gligor Haşa, postfaţa Maria-Daniela Pănăzan) etc.

„Ochii mei pipăie universul”... Poezia semnată de Luminița Răileanu

 

Mirosea a început de lume…

  

Poezia este mereu un loc al marilor speranțe, dar și unul al spaimelor, un loc în care romantismul se cuibărește voluptuos. Editura Rafet ne propune, în anul 2024, un volum de versuri de Luminița Răileanu, 21 de spaime sub lună, poezii, 96 de pagini. Directorul editurii, Constantin Marafet, are  câteva cuvinte la început, note de lectură, semn de impuls colegial.

Autoarea își prezintă poeziile cu emoție, sinceritate, eleganță. Atentă la detalii, focalizându-se pe dragoste, pe relația cu el, cel real și cel din vis, pe timpul nemărturisit în mod obișnuit celorlalți. Poezia este un loc de refugiu, un magnet, în care sentimentele sunt dense, profunde, greu de prins în cuvinte. De la început femeia își cheamă iubitul: Coboară din munți! Sunt munții atinși de zăpezi, de alb, de aerul înalt. În sat îl așteaptă mirarea… O foame după puritate, după frumusețe.

Contextul liric se croiește treptat, pădurea și soarta, duminica dimineața, poiana din ochii iubitului, copacii au visele verzi, dorul intens, nopți flămânde. Prezența lunii aduce un timp al romantismului, unul dorit, chemat, melodios. Sentimentele, atinse de lirism, au o intensitate aparte, dincolo de toate autoarea se regăsește în dragoste cu toate sufletele disponibile, până la tensiunea în care afirmă că „spitalul de nebuni s-a mutat în mine” (p. 56).

Bătăile inimii sunt unitatea de măsură pentru timpul trăit intens, sunt  21 de bătăi, ultima trece ca un fulger, apoi pulsează amintirile, sărbătorile personale, gândurile nerostite… Ele au forță, doi cai albi simbolizează energia care se declanșează în peisajul liric. Când sentimentele se echilibrează, poezia se rotunjește elegant, prinde clipa din ochii iubitului: „În noaptea aceasta tăiată felii,/ Umbrele nu se pot răsfrânge peste stele./ La capătul soarelui/ Se întinde clipa din ochii tăi/ Cu margini aripate/… Ochii mei pipăie universul/ Până ajung la tine/ Și rămân./ Dincolo de al nouălea cer/ Nici noi nu mai putem număra înălțimile” (Clipa din ochii tăi, p.51). Un salt peste clipe, fiecare oferă o înălțime cu baza în iubire.  

Lăsând poezia să vină spre sine, poeta atrage contextul, natura, prezența lui, timpul, copacii, dar are și puterea de prinde în formule poetice, fiorul, materializând trăirile în versuri care coagulează expresia poetică: „Apa nu are ecou” (p. 23); „Vidul îi (își) schimbă culoarea după semafor” (p.42); „Lumina cade perpendicular pe univers” (p. 43); „Ființa nu are anotimp./ Trăiește continuu/ Aprins și cu speranță” (p. 48); „Boala este prea nerușinată/ Vine nepoftită,/ Se instalează în sufragerie/ Și cântă la pian” (p. 56); „Biserici cu ușile deschise-n asfințit” (p. 67). Poemele se țes în jurul acestor formule, care dau consistență textelor. Este un argument pentru fiorul liric.

Uitarea face parte din legea firii, dar sunt lucruri care nu se pot uita, marchează timpurile personale, omul punctează vârstele cu faptele care i-au marcat viața: „Să nu uiți nici zăpada/ Pe care am călcat-o în picioare fericiți/ Și care se întoarce iarnă de iarnă” (Să nu ne uiți, p. 72). Se simte sensibilitatea ființei, capacitatea de a rămâne conectată la eternitate, zăpezile care fac lumea mai pură.

Întâlnirile dintre femeie și bărbat dilată clipele, spațiile, gravitația: „Pe sărutul tău se sprijină tâmpla universului” (Nu vreau să mor înainte să trăiesc, p. 78). Este vederea cu inima, depășirea limitelor, acceptarea evadării în lumea creată cu spaime și lumini.

Cel îndrăgostit vede cosmosul într-o altă dimensiune, lucrurile se distorsionează, amintirile au greutate, lumea întreagă participă la acest sentiment, marea, pescarii, diminețile, prada record, imagini fixate într-un răsărit, visul : „Eram îndrăgostită/ Purtam în brațe un vis albastru/ ca marea de la picioare/ Pe dig pescarii priveau în larg/ După doruri vechi, / Uitaseră și de ce s-au trezit înaintea zorilor” (Eram îndrăgostită, p. 87).

Noaptea, luna, iubirea, toate au spasmul care pune universul în mișcare, un peisaj romantic, avântat: „Nopțile stau îngenunchiate/ Și plâng în biserici./ Se cutremură lumea/ De gândul firav/ Doar un zvon a mai rămas din noi” (Nopțile astea flămânde, p. 81). Un sentiment profund, apartenența la cer și pământ în același timp.

Aflată la primii pași prin poiana poemului, Luminița Răileanu se lasă dusă de val, ar putea să-și modeleze versurile după mituri vechi, semne în istoria lumii, legende moderne și trecute, să coaguleze liniile de forță ale lirismului spre locuri general străbătute, accesibile fiecăruia, ieșind din spaimele sale, există o spaimă uriașă, capabilă să ducă la înțelepciune. Sunt poeme în care banalul pune stăpânire pe versuri, are, poate, o semnificație personală, dar fac parte dintr-un mundan plat pentru cititor: „soarele bagă bățul prin gard”, „deochi universal”, „calul bate din picior”, „dacă am să mor de dor” etc. Ele vin în contradicție cu temele poeziei: „Copacii au totdeauna visele verzi” (p. 26); „Acolo, la marginea infinitului” (p. 44) etc.

Totdeauna există un început de lume: „Cumva/ Nimic nu mai era cum era./ M-am trezit cu luna în brațe-mi./ O priveam/ Și nu înțelegeam/ Nici culoarea/ nici forma./ Mirosea a început de altă lume… ” (Început de altă lume, p.61).

În prefață, Constantin Marafet scrie despre poezia aceasta, metafora exprimând starea: „Cum să mergi cu bicicleta roșie pe linia vieții din talpă” (p. 5). El reține: „Luminița Răileanu este un explorator al inimii sfioase, care tremură ca frunza în bătaia luminii, în căutarea centrului universului, fără a conștientiza cu nicio spaimă că centrul universului este chiar ea și îl caută, în caută asiduu… ”.

Poezia și timpul se împletesc de multe ori, timpul va pune în valoare abisul din umbrele lunii care se lungesc peste cei care iubesc, călătoria în caleașca poemelor va veni ca un hoț, un dor neștiut va străbate versurile care le va scrie poeta, acceptând suferința de a evada din sinele acceptabil. Cum scrie într-un poem: „Exilat la marginea calendarului” (p. 69), adică exilată într-un vers…

 

Constantin Stancu

*Text publicat în revista „Sintagme literare”, nr. 5/2024

 

 

Revista „Sintagme literare”, nr. 5 (52)/2024. Semnal, semne, vitrina literară

 Sursa: Geo Galetaru

Pe străzile de aur... Poezia și timpul...

 

Retrospectivă Constantin Stancu*

 

Antologia poetului din Haţeg reia titlul ciclului de debut, Fructul din fruct şi are un subtitlu exotic, Adio, ne vedem pe străzile de aur. E cumva sugerată aici, prin această acoladă peste timp, întâmpinarea şi despărţirea, de viaţă, de poezie, de meditaţie? Poezia lui Constantin Stancu e dăltuită într-un material preluat din memoria şi conştiinţa unui creator mai degrabă discret şi echilibrat care are simţul măsurii şi al autocenzurii. El reuşeşte prin aceste calităţi – care lipsesc în ultima vreme din peisajul publicistic – să ofere o imagine panoramică şi esenţială a poeziei sale, văzută ca o ieşire la lumină a părţii abisale din om:

„Poesia nu rezistă nămolului din adâncul râului/ precum puietul de peşte/ dansul ei între cuvinte nu se ridică la puterea/ peştilor abisali/ care transformă 100% întunericul în lumină./ Poesia între echilibru şi memorie,/ îşi caută simetria în mandibulele iluziilor,/ migrează spre o altă viaţă, din altă zi.// Efemeră asemenea particulelor care nu există/ nici o milionime de secundă, străbate totul de la/ un capăt la altul….” (Poesia).

Antologia de faţă cuprinde poeme alese din volumele: Fructul din fruct, 1988, Păsările plâng cu aripi, 1988, Pomul cu scribi, 2006, Greutatea gândului nerostit, 2012 şi Eteminanki (Ultima săptămână), 2014, închizând un arc de cerc de aproape 30 de ani de activitate literară, dacă ţinem cont de întârzierea programată a debutului colectiv din celălalt regim. Interesant că primul poem din antologie, Argumentele antimateriei , un „poem de început” e un adevărat manifest care intră în logica unei creaţii lucide şi mature. „Antimateria” e locul fără cărţi din raftul de sus al bibliotecii şi exprimă tocmai rostul cuvintelor, cu dialectica existenţei, a alternării golului şi plinului, în procesul creaţiei:

„Nu înţeleg dacă voi putea trăi fără mână,/ fără ochi, fără umeri, fără coasta din care se nasc/ insomnii,/ antimateria a intrat adânc în mintea mea şi/ mintea s-a făcut ţăndări,/ ca un vas de sticlă pură în care/ sticlarul scăpase o lacrimă…” .

Din al doilea volum reţinem poemul titular, Pomul cu scribi , cu sugestiile sale desprinse parcă din imaginarul oriental:

„A înflorit pomul cu o mie de scribi,/ toţi tineri, purtând în mâini albe coli nescrise,/ pleoapele noastre precum aripile,/ păsări carnivore se rotesc deasupra,/ ieri purtam un nume obişnuit,/ astăzi sunt deja un număr/ mâine voi fi o culoare,/ dar să credem în tăceri,/ există un limbaj al tăcerii,/ săpat pe muntele acesta născut de alba zăpadă.”

Sunt imagini care conduc spre „un limbaj al tăcerii”, invocat simbolic, aşa cum imaginea îngerului apărut în forfota din mijlocul oraşului e de natură să extindă orizontul poeziei, ca discurs revelator şi metafizic. Motivul tăcerii reapare în volumul Greutatea gândului nerostit, alături de alte simboluri aflate „sub autoritatea şi spiritul Scripturilor” (cum se exprimă Olimpia Berca). Facerea e văzută ca rupere de trecut, ca o durere a despărţirii şi îmbrăţişării dintre elementul mineral şi carne:

„Încerc să mă smulg dar tăcerea mineralului,/ mă ţine legat încă de-nceput,/ carnea şi mineralul nu se amestecă,/ dar va veni vremea de apoi/ când piatra va vorbi într-o limbă veche/ pe care a învăţat-o cândva, demult, când literele/ i-au fost săpate în carnea ei de piatră/ chiar de mine, cel ceva fi o pată de sânge pe un/ cuvânt…”.

Volumul Eteminanki sau (Ultima săptămână) se deschide cu un frumos poem despre Memoria luminii şi continuă cu ipostaza comunicării absolute (Dumnezeu devine mai accesibil în aceste texte). Este poezia lui Constantin Stancu o lirică de tip religios, cum scrie un comentator? Răspunsul vine de la Ioan Evu care l-a citit cu mare atenţie: „Poezia este iniţiere, revelaţie, epifanie, iar aspiraţia spre sacralitate este pentru C. S. o condiţie esenţială. El simte permanent o primordială nevoie de protecţie patern-divină, fără a luneca însă în capcanele misticismului… Personajele sau miturile biblice sunt numai pretexte prin care poetul îşi pune în scenă trăirile personale, caută şi găseşte răspuns propriilor sale interogaţii”. Volumul se încheie cu o secvenţă din volumul de debut Fructul din fruct şi cu un ciclu inedit, Alte poeme . Obsesia istoriei cetăţii, poemul dedicat Sarmizegetusei şi imaginea finală a îngerului rătăcit în Bizanţ, îi marchează viziunea liricii, atât de personală, a căutării sensului existenţei sub blazonul „fructului din fruct”: „morţii sunt îngropaţi în ţipătul noului născut”. Iată un vers revelator pentru întreaga alchimie lirică a poetului din Haţeg.

Preocupat să confere un statut de cetate literară propriilor căutări şi universului afectiv care le învăluie, unde fiinţa îşi află sălaşul, Constantin Stancu e un nume de reţinut, cu un discurs inconfundabil în poezia actuală.

 

Gheorghe Mocuța

 

În revista „Arca” (Arad), nr. 7-8-9/2016, pp.146-148

 

* Constantin Stancu, Fructul din fruct, (Adio, ne vedem pe străzile de aur) , antologie 1988-2015, Editura Princeps Multimedia, 2015

Revista „LITTERA NOVA”, nr. 4 (8)/2024. Semnal, sumar, revistă de cultură din Spania

 

Ioan Barb și întrebările fundamentale... Posibil răspuns: 5 noiembrie - ziua de naștere a poetului

 

Criptograma unui emigrant

Ioan Barb

 

Poezia ne permite să privim spre noi, să găsim răspunsuri. Existența are manuscrisul pregătit, se află într-o lume subtilă, spirituală. Cu volumul de versuri Emigrând din altă singurătate,* apărut la Editura Neuma în anul 2023, poetul Ioan Barb scrie o epistolă despre tentația de a găsi un portal prin care să iasă din timpul ce i s-a dat, din sfera în care locuiește. Așa cum un popor iese dintr-o patrie străină și se eliberează din casa sclaviei, așa ființa are tendința de a găsi locul prin care să emigreze spre altceva, altundeva, altcum… Este un dor apăsător, cu accente reale și poetice. Doar maturitatea permite omului să accepte și viabilitatea experienței, el poate aprecia zborul, norul care-l îndrumă, focurile depărate care îl atrag. Este și un pericol în toate. Elementele sunt spirituale, dar realitatea, prin tangentă, dă culoare călătoriei.

În această ieșire, poetul captează liniile de forță ale demersului său, riscul de a face pasul peste linia roșie: „un semn dintr-o altă viață” (p. 11); „două destine dezlipite/ din același suspin” (p. 15); „dizolvat în respirația ta” (p. 17); „doi naufragiați într-un singur destin” (p. 19); „ce îmi sărează ființa cu prezența ta” (p.29); „dar Tu mi-ai rezervat încă de la naștere/ o clipă a îndoielii” (p. 79) etc. Exemplele pot continua, ideile răsar din zbucium, căutare, rătăcire în pustiu, foame de necunoscut, mitul personal, moartea ca un pasaj.

Ce este viața? Această întrebarea și-o pune poetul, cititorul, criticul, editorul, librarul, muncitorul care toacă vechile cărți pentru a fi date la topit. Poetul scrie: „ce mai e viața?/ o cazarmă dezafectată/ după ce ultimul contingent/ de recruți a depus jurământul/ și a plecat pe front” (Ruginit de speranță, p. 49).  O luptă, ecourile ei se întind peste generații.

Această bejenie, înstrăinare și regăsire, depinde atroce de iubită, femeia - jumătatea ființei, de ceilalți de dinaintea poetului, de absenți, de alții care au murit…

Există un șir lung de oameni care a pregătit emigrarea, Ioan Barb își regăsește rădăcinile în mulțimea de oameni onești care l-au precedat, generații de generații, fiecare cu sufletul în palmă. Firul roșu al genealogiei speciale este prezentat în poemul Poarta, o istorie cruntă și bine susținută de algoritmul divin: „Cum ai așezat Tu încă din vremea facerii/ Poarta Ierusalimului în fiecare suflet/ ca în vremea înfloririi să intri în glorie/ să aduci în schimbului pârjolului pacea asinului” (Poarta, p. 74). Cele trei mari religii monoteiste se trag de la Poarta Ierusalimului, mitul salvării este legat de un loc, de un eveniment, de speranțe. El continuă narațiunea personală, împletită cu narațiunea cea mare a omenirii: „de aceea dimineața mă trezesc înger/ iar seara sunt demon/ când gândurile mele au picioare de ceață/ și se topesc în iazul cel fără fund al disperării” (p. 74). Uneori, în eroarea sa, omul își recompune idolii din fragmente disparate, muncește în orb, dar gândul iese din amorțeală: „îmi aduce aminte că în Casa Ta/ se coace pâinea păcii/ din grâul veșnic sădit cândva în Grădina Eden” (p. 75). În final,  Poarta Cetății este deschisă în ființa poetului, a omului care speră, crede, iubește… Sunt semnele: al treilea cântat al cocoșului, răsuflarea asinului, sânge de Miel, dalele de piatră… Un poem existențial solid, cu trimiteri în istoria personală și istoria lumii, bazat pe o știre bună, valabilă, adevărată…

Iubirea este văzută dintr-o perspectivă spirituală aparte, poate însemna cădere: „când ne iubim ne îngropăm unul în altul/ ca într-un mormânt și nu mai ieșim vii/ până în ziua de apoi” (Naufragiați în destin, p. 18). Peisajul este clădit din: clopotnița veche, monumente funerare, cerșetorul de la cimitir, căsuțe de vacanță, sau „legătura dintre dragoste și moarte”…

Uneori moartea este o prezență: „Moartea îmi contemplă sufletul/ miroase ca hainele unui fumător pătimaș” (Nicotină, p. 25). Ea lasă urme, mirosul pătrunzător, trădând căderea, neființa.

Spaima de respingere, una din cele mai abrupte, produce efecte neașteptate, până și femeia iubită se va obișnui cu bărbatul ei, i se va părea străinul cu „trupul deșirat”, nimeni nu va ști ce s-a întâmplat, minunile țin trei zile, apoi toate lucrurile „vor fi din nou vechi”… Iluzia dragostei, copacul sub care s-au iubit tinerii a căzut și el, decapitat într-o noapte, martorul de din cerul plin de stele…

Mai există speranță, cireșii au înflorit iarăși, inimile se leagă prin mirajul învierii naturii (Au înflorit cireșii, iubito, p. 52). Poetul constată, referitor la perechea aflată sub vraja iubirilor: „ce suntem noi mai mult decât/ două șoapte înghețate/ pe buzele lui Dumnezeu/ ca două picături de sânge/ ce cad din aceeași rană” (Rănile însingurării, p. 60). Totul este atins de tristețe, dar și de certitudine, de durere, dar și salvare, depinde doar de cei doi… Povestea lui, povestea ei, o „poveste de dragoste/ abandonată/ ca o mireasă de fum/ alergând desculță pe plajă” (Parfum de uitare, p. 64).

În acest exod spiritual, apar și elementele realității, ele sunt acute și lasă semne despre legătura cu lumea prezentă: ploaia, radare, torpilor, autovehicule în mișcare, baraj, bilet la ordin avalizat, străzi de sticlă, flacon de parfum, rochiile femeilor etc. Cea mai pertinentă amprentă a realității este Revoluția din 1989, un spasm colectiv, cu efecte asupra oamenilor, iar poetul simte acut evenimentul „un gol rămas în urma abandonării nimicului,/ în locul emblemei decupate/ poți vedea infinitul pictat în albastru” (Stela funerară ca un steag, p. 78).  Timpurile au semnele vii, o criptogramă, pecete a unei rătăciri în cheia unui Destin, fie el colectiv, fie personal. Un mesaj codat, descifrabil pentru cei inițiați, posesori ai codurilor secrete care bântuie societatea. Ele se află încrustate în sfera destinului, acolo unde evenimentele au un orizont al lor, bine stabilit.

Această emigrare se încheie în codicele unei călătorii, asemenea celei spre Emaus, în întunericul înghețat poetul simte o prezență alături de sine, dispusă să asculte povestea celui care a murit în picioare, într-un trup rătăcitor, fără ca apropiații să întrebe cine este, de unde vine călătorul… Soluția? O înviere, morții au posibilitatea de a emigra în plină lumină, cu o inimă nouă (Străpuns spre Emaus, p. 81).

Poezia presupune cultură, mister, legende vechi și noi, semne, mituri, unii poeți apelează la un trecut bine consolidat de filozofii, doctrine, idealuri. Ioan Barb se bazează pe vechile texte ale Scripturii, o istorie cu firul roșu străbătând istoria omenirii de la Creație, la viața în triburi, la viața popoarelor, la viața în marile imperii. Valorile religioase au darul de a pune în evidență forțele vieții sub o aripă veșnică, pendulând de la o realitate brutală, la poezie, simboluri, paradigme, paradoxuri, viața codificată de mituri, legende, pilde, toate ascund taine de la Geneză. El găsește similitudini între un trecut ascuns sub peceți și un prezent glisant, cu fragmente mișcate. Concluzia: „în răutatea bucuriei mele/ simt cum mă copleșește/ nemeritata iertare” (Nemeritata uitare, p. 80). În sistemele religioase, mai ales în creștinism, textele prezintă omul ca afectat de păcat, în eroare, cu limite evidente, dependent de forțele divine. Este un om căzut în păcat și lipsit de lumină, având nevoie de iertare, o infinită iertare… Poetul recunoaște că există o răutate și-n bucuria ființei, o spovedanie prin poezie, sub poezie, eliberat de poezie.

În prefață, poetul Nichita Danilov, scrie despre acest volum: „Căutarea drumului propriu se arată destul de anevoioasă. Și asta fiindcă, din pricina iubirii, gândurile celuilalt îi ghidează nu numai pașii, ci și gesturile. Cum să fii tu însuți când trăiești în mijlocul semenilor tăi? Vrând-nevrând ești contaminat de stările lor, dar și de dramele și însingurările lor” (Singurătatea celuilalt, p. 9). Prefața lasă un semn: Viața este o iluzie… sau poate nu…

Limbajul este relaxat, corpul poemului se încheagă din elemente spirituale atinse de o realitate corozivă, simplu, bazat pe fragmente de psalmi, poezie, narațiune cladă, venind dinspre omul care suferă, cu experiența care a lăsat numeroase tsunami, revolte, răzvrătiri și popasuri sub măslin. 

Poetul a fixat semnul: „Așa cum lumina se destramă în întuneric/ până când îl învinge ca și cum nu ar fi fost/ sigur/ o să fie o zi în care se va destrăma țesătura/ întinsă peste nimic/ marama ținută cu grijă/ de brațele voastre neputincioase/ și nu va exista nici un serv/ să le ridice/ și umbra numelui vostru/ se va descoji ca o rugină/ peste tot ce încă n-a fost” (Semn, p. 69).

Poetul, așadar, se întoarce la viziune poeziei clasice asupra vieții și morții, țesătura care ne ține, întinsă peste nimicul prezent, ca în vechea epopee, temă preluată și de Eminescu sau alți poeți care au ținut în cuvintele lor mirajul vieții. O maramă peste fața lucrurilor, protejându-ne de lumina dintâi.

 

 

Constantin Stancu

Text apărut în revista „Algoritm literar”, nr. 3/2024

 

*Ioan Barb, Emigrând din altă singurătate, poeme, 88 pagini, Apahida: Editura Neuma, 2023. Prefața Nichita Danilov, cu un CV al autorului.  

 

**IOAN BARB, născut în 5. Nov. 1960, în Călan, jud. Hunedoara. Studii. Absolvent al Facultăţii de Drept, Bucureşti. Licenţiat în Ştiinţe Juridice. Profesia actuală: avocat, Baroul Hunedoara. Căsătorit cu Sofia. Tată a cinci copii: Oana-Paula, Emanuel, Cristina-Maria, Sofia-Teodora, Ioan-Paul. Locuieşte în Călan, Streisângiorgiu, Jud. Hunedoara.

Director al revistei „Algoritm literar” care apare la Călan sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Cărți publicate: Tăcerea ca o flacără, poeme, Ed. Călăuza, Deva, 2010, debut editorial; Picătura de infinit, poeme, ed. ATU Sibiu, 2010;  Sub via ființei plâng strugurii, poeme, Ed. ATU, Sibiu, 2010; Babilon, poeme, Ed. Brumar, Timișoara, 2011; Sabatul interior, poeme,  ed. Limes, Cluj-Napoca, 2011; Meditând închis în ochiul ciclopului, poeme,  ed. Brumar, Timișoara, 2012; Ostatec în cer, antologie de poezie, ed. Tipo Moldova, Iași,2012; Orașul scufundat, 2012, proză, ed. Cenaclul de la Păltiniș, Sibiu, 2013; Dumnezeul din paharul cu votcă, proză, ed. Tritonic, București, 2016; Orasul alb, poeme, ed. Paralela 45, Pitești, 2016; Îngerii lui Bologan, proză scurtă, Apahida: Editura Neuma, 2022 etc.

 

 

O tavă de argint

 

Ultima tavă de argint

 

 

Mai este o tavă şi pentru căpăţâna mea?

 

Întrebarea îmi intră sub piele, e prea mult sânge într-un simplu dans…

 

Şi flacăra unde este?

 

Prima zi de şcoală, ultima zi din viaţă, mai este o tavă, mai este?

 

Judecătorul se condamnă cu fiecare cuvânt rostit,

pictorul se salvează într-o culoare nedefinită,

scribul se refugiază în adevăruri umile şi

vechi fotografii cu dansatoarea din barbare edicte.

 

Ea continuă să calce-n picioare hărţile prinţului,

 

o face tandru, cu eşarfe din care picură roua dimineţii.

 

Deasupra căpăţânii mele ea dansează pe insomnii de carne,

 

în ochii prinţului ea este doar vrabia cu ochi de sticlă…

Constantin Stancu ©